Pace

După începerea invaziei ruse în Ucraina, printre primele povești vândute de Kremlin oricui avea bunăvoința să le asculte se număra, cum altfel, credința nețărmurită a Moscovei în Pace. Purtătorul de cuvânt al lui Putin ne asigura, de altfel, că Rusia n-a invadat niciodată pe nimeni. Invazie pentru Pace, desigur.

La unele postări în care denunțam propaganda prorusă din jurul apelului la pace, am primit și întrebări de o naivitate înduioșătoare: „Ce e așa rău în a vrea sau a vorbi despre pace?”.

Cu ceva timp înainte, în alte colțuri ale internetului, diverși suveraniști ajungeau să promoveze global o altă narațiune falsă: că alegerile din SUA din 2020 au fost fraudate din cauza viselor războinice ale globaliștilor, care nu puteau accepta să pună în fruntea celei mai puternice țări din lume un adevărat pacificator – pe Donald Trump. Putiniștii și trumpiștii au rămas cu ochii-n soare, ceea ce ar fi amuzant, dacă n-ar avea consecințe tragice.

Războiul din Ucraina e în al patrulea an, deși rușii puteau obține pacea în orice moment, pur și simplu plecând acasă, iar „președintele păcii” doar ce a început un război, pentru care se pare că n-a avut neapărat obiective sau vreun plan.

 Rădăcini istorice

 Cine-a prins ceva de prin comunism își amintește probabil tablourile cu porumbei albi sau lozincile cu „Ceaușescu-Pace”. Erau omniprezente, nu pentru că țineau comuniștii români foarte tare la o asemenea viziune, ci pentru că era brandul geopolitic principal al URSS.

După finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică avea nevoie de timp pentru a-și reveni economic și militar, așa că presiunea împotriva înarmării era foarte potrivită, măcar ca să încetinească evoluția țărilor occidentale.

Mesajul oferea și o șansă de a pretinde o poziție de superioritate morală, în opoziție cu Occidentul decadent și războinic. Structurile internaționale construite, precum Consiliul Mondial al Păcii, ofereau Moscovei o platformă perfectă pentru a atrage susținere, inclusiv din rândul intelectualilor și artiștilor, care poate n-ar fi fost receptivi la un mesaj direct prosovietic.

În plus, campaniile Moscovei erau menite și să prezinte opozanții URSS drept inamici ai păcii, oferind acoperire propriilor acțiuni. Expansiunea sovietică, controlul și represiunea internă și din țările dominate (precum România) deveneau măsuri necesare.

 Noi vrem pace

 Discursul de astăzi din jurul păcii pare o revenire la propaganda sovietică și idioții ei utili – acele persoane care promovau în Occident tezele Moscovei fără să înțeleagă mizele. Astăzi este poate chiar mai ridicol să cazi pradă acestui tip de propagandă, venit la propriu din partea unui invadator imperialist.

Contradicția invadatorului care vrea pace nu e singura problemă. Nimeni nu este împotriva păcii, dar câteva întrebări trebuie să fie puse. Care sunt condițiile? Care sunt costurile? Care sunt garanțiile? Fără astfel de întrebări, „pace” rămâne un slogan fără conținut care mai degrabă încurajează un potențial agresor. Am auzit și argumentul că poate nu contează – e totuna dacă ești condus de Bolojan, Putin sau Xi, câtă vreme trăiești în pace. Guru Georgescu spune și el că „dușmanului” trebuie să-i dai „puțin câte puțin” până îți cere tot și abia atunci să te opui (dacă mai poți).

Dar pacea obținută prin cedări către agresor nu e nici pace justă, nici una care să reziste pe termen lung – ce faci dacă după un timp agresorul îți mai cere „puțin”? Aici e diferența-cheie – se poate ajunge la „nerăzboi” prin capitulare (parțială sau totală) și uneori poate fi singura soluție, dacă nu ai „cărțile” să obții alte condiții. Dar a pretinde că orice pace e la fel e fie dovadă de ignoranță, fie de ticăloșie.

Asta este ceea ce vedem în discursul despre Ucraina. Diverși propagandiști precum Turcescu, Gușă, Șoșoacă și alții nu vorbesc despre pace de dragul cetățenilor uciși în război, ci ca miză politică: o capitulare a Ucrainei nu este pentru ei nimic mai mult decât o victorie tactică împotriva globalismului/soroșismului, care le-ar consolida relevanța în spațiul media și politic.

Cazul Ucrainei este limpede, pentru cine vrea să vadă. Propaganda nu vorbește despre „încetarea focului”, care ar opri vărsarea de sânge până se poate negocia o pace stabilă, pentru că momentan nu convine agresorului. În schimb, se vântură mesaje despre cum Rusia oricum nu poate pierde și că mai bine Ucraina cedează acum „puțin” decât să piardă totul. În multe mesaje, agresorul și victima sunt așezați pe același plan, iar presiunea ajunge, de multe ori, mai ales asupra celui care a fost invadat. Astfel, un discurs care se prezintă drept antirăzboi poate ajunge, paradoxal, să premieze agresiunea și să penalizeze rezistența.

Conflictul din Iran ne aduce alte probleme de judecată, deși propaganda a fost oarecum prinsă pe picior greșit, trebuind să sară brusc din barca „președintelui păcii”, fără să aibă vesta pregătită. Protestele și discursul împotriva acțiunii începute de SUA și Israel sunt mai bine ancorate în poziții morale și intelectuale, deși regimul din Iran e departe de democrația (chiar și imperfectă) din Ucraina.

Discursul devine însă propagandistic atunci când aceiași oameni care jubilau că s-a încheiat era regulilor internaționale și Ucraina trebuie să accepte dominația rusească sunt acum brusc preocupați că cei puternici par să facă ce vor, fără să fie interesați de implicații și consecințe.

Propagandistică a fost și o parte din reacția la solicitarea SUA de a folosi bazele militare din România, venită din partea acelorași oameni care foloseau plecarea unei divizii americane din România ca muniție retorică împotriva leadershipului politic din România și UE. Pe lângă ipocrizia de a ne alia cu SUA doar retoric, câtă vreme nu trebuie să ne asumăm niciun fel de acțiuni, ideea că suntem complet în siguranță dacă refuzăm „partenerul strategic” este evident falsă, dovadă lansările de rachete iraniene către Turcia sau Cipru.

Dar această retorică de neimplicare se înscrie într-o viziune iluzorie mai amplă, care sugerează că o țară își poate păstra pacea dacă pur și simplu o declară: dacă se proclamă neutră, dacă nu se înarmează, dacă evită „provocările”, atunci va fi lăsată în pace. Vedem asta în opoziția „suveraniștilor” la orice presupune întărirea capacității defensive a României, de la legile privind doborârea dronelor și interoperabilitatea trupelor NATO staționate la noi până la opoziția față de programul SAFE.

Vedem aici una dintre cele mai naive forme ale „păcii” ca propagandă: vulnerabilitatea autoasumată nu produce automat securitate. Cei care amintesc de „neutra Elveție” ignoră că această neutralitate este posibilă atât pentru că Elveția are printre cele mai bune bariere naturale împotriva unei invazii, o armată bine echipată, dar și una dintre cele mai bine pregătite populații în caz de conflict.

A proclama pace retoric și a o confunda cu dezarmarea nu este realism, ci autoiluzionare. Pacea nu este garantată de simpla proclamare a bunelor intenții, ci este păstrată tocmai prin capacitatea credibilă de a produce costuri semnificative unei potențiale agresiuni.

 O narațiune de fundal și referință

 Utilizarea apelului la pace în scop propagandistic a devenit deja o narațiune de tip fundal și referință. Prin asta înțeleg narațiuni care nu au în mod constant o vizibilitate ridicată – datele arată de ceva timp că temele de interes în România sunt politica internă (subminarea legitimității președintelui și guvernului), precum și propaganda anti-UE (birocrați nealeși care implementează politici păguboase pentru cetățeni din motive ideologice).

În același timp, aceste narațiuni sunt sedimentate în mentalitatea populist-conspiraționistă și rămân disponibile ca resurse interpretative, reactivate periodic prin analogii sau prin referințe.

Un alt exemplu este reprezentat de tema COVID, care apare încă pentru a puncta noi teorii ale conspirației în legătură cu alte subiecte. De exemplu, o parte a influencerilor din zona populist-conspiraționistă se opune cărților de identitate biometrice lansate în România, făcând uneori analogii cu măsurile din timpul pandemiei de COVID, adică noile cărți de identitate ar fi menite să ne controleze, „la fel cum au încercat în pandemie cu certificatul sanitar”.

Similar, „pacea” apare ca referință în narațiuni antioccidentale, anti-UE, antiglobalism, devenind mai mult o metodă de expresie a unei identități politice decât o preocupare morală sau practică.

Am menționat deja un asemenea exemplu în introducere – Trump s-a prezentat și a fost prezentat în campaniile electorale (inclusiv în 2020) ca un promotor al păcii, care va ține America departe de războiul perpetuu și va promova pacea în lume. Narațiunea falsă a fraudării alegerilor din 2020 a inclus – chiar și la ani buni după alegeri – această mitologie a globaliștilor care l-au sabotat pe Trump pentru că le amenința interesul în a menține sau amplifica diverse conflicte.

Povestea globaliștilor războinici este alimentată și prin reapariția periodică a narațiunii false care susține că Boris Johnson ar fi sabotat primele tratative de pace dintre Moscova și Kiev, imediat după începerea războiului. Zelenski a respins explicit ideea în 2025 arătând că, deși au existat discuții și negocieri la Istanbul, un acord era departe de a fi fost finalizat și că oferta rusă încălca drepturile cetățenilor și Constituția Ucrainei.

Narațiunea convine în schimb Moscovei, atât pentru că proiectează un cadru în care Rusia e actorul responsabil (care vrea pace), iar țările din Europa Occidentală o refuză, cât și pentru că inversează responsabilitatea: nu Rusia a pornit războiul și a impus condiții inacceptabile, ci Occidentul ar fi „stricat pacea”.

În exact acest mod „pacea” este folosită ca referință și în propaganda anti-UE, în care susținerea pentru Ucraina este prezentată nu ca o poziție morală și coerentă, ci ca rezultatul unor interese și înțelegeri obscure în beneficiul unor grupuri aflate la putere.

„Apelul la pace” apare periodic, de fiecare dată când ciclul de știri permite o asemenea referință. Când Trump a câștigat, influencerii jubilau că s-a terminat cu regimul Zelenski și cu interesele europene din spatele lui. După câteva luni în care subiectul a scăzut, întâlnirea cu Putin din Alaska a permis iar manifestări de bucurie – „de data asta, chiar e gata”. Coerența și constanța nu sunt un punct forte al ecosistemului populist-suveranist, deci nu trebuie să ne așteptăm la vreo recunoaștere a erorilor din trecut, nici vreo limitare a modului în care se folosește apelul la pace. Din contră, ne putem aștepta la aceeași schemă – de fiecare dată când se ivește vreo ocazie, vom auzi din nou despre cum pacea ar fi foarte simplu de obținut, dacă nu s-ar opune oamenii răi – Zelenski, Ursula, globaliștii.