De același autor
În numărul trecut spuneam că „putinismul” înseamnă alinierea, explicită sau nu, cu obiectivele strategice ale Kremlinului: Rusia „măreață”, statele UE blocate de conflicte interne, Ucraina abandonată, promovarea imaginii Rusiei ca actor conservator (creștin) rațional, nedreptățit de Occidentul globalist progresist și satanist.
Arătam, de asemenea, că putinismul este un spectru și că variațiunile sale sunt susținute prin câteva clustere narative: neutralitatea imaginară, antioccidentalismul, demonizarea Ucrainei și mitizarea Rusiei. În acest număr voi deschide o serie de articole care să răspundă direct unor narațiuni specifice.
***
La sfârșitul lunii iunie, o bună parte a ecosistemului suveranist din România s-a activat în jurul unei competiții de gimnastică de la Cluj, după ce Emil Boc a susținut că nu va fi ridicat steagul Rusiei și nu va fi intonat imnul Rusiei. Majoritatea influencerilor s-au arătat întristați pentru „bieții copii” care n-au putut concura și au blestemat rusofobia lui Boc. Alții s-au arătat speriați de răspunsul Rusiei sau au acuzat un standard dublu, arătând că Israelul nu este sancționat în mod similar. Similar este și cazul șahistei Valeria Kleymenova, „fetița” de 18 ani [1] care a câștigat o competiție internațională, deși a fost „forțată” să concureze sub steag neutru.
Poveștile de acest tip nu sunt limitate la sport și nu sunt noi. În 2022, ActiveNews scria că artiștii ruși „sunt umiliți și obligați să se lepede public de convingerile lor intime (...) pentru a-și mai putea face meseria”. Lavrov spunea și el în mai 2022 că occidentalii vor să „canceleze” cultura rusă, inclusiv interzicând clasici precum Ceaikovski, Dostoievski sau Tolstoi – o narațiune care a fost amplificată cu sete și în România. Tot în 2022, Rusia a fost interzisă de la Eurovision, iar în 2024 a fost scandal în jurul excluderii de la Jocurile Olimpice. Andrei Gușă, fiul fostului politician devenit influencer suveranist Cozmin Gușă (autodeclarat prorus în interes național), publica atunci un articol în care susținea că interdicția dată Rusiei ar fi o „practică nazistă”.
O încercare de a formula narațiunea analizată, așa cum apare în viziunea susținătorilor, ar arăta astfel:
„Sportul și arta sunt spații neutre, apolitice, pe care Occidentul le-a contaminat cu ura sa oarbă față de Rusia. Sportivii și artiștii ruși sunt victime colaterale ale unei campanii de rusofobie, cancel culture și cenzură. În numele Ucrainei, Occidentul sacrifică meritul sportiv, valoarea artistică și principiile universale ale culturii”.
Afirmația centrală este imediat contrazisă de fapte: sancțiunile nu sunt împotriva sportivilor, ci privesc arborarea steagului, respectiv intonarea imnului Federației Ruse – simboluri politice. Nu Boc a interzis sportivilor ruși să concureze, Rusia a decis asta pentru că nu îi sunt afișate simbolurile; acest fapt arată tocmai că sportul este folosit ca reprezentare politică.
Ideea că sportul ar fi apolitic ignoră o literatură academică solidă și o istorie cunoscută. În timpul Războiului Rece, fiecare medalie internațională devenea o dovadă simbolică a superiorității societale. Victoriile sportive sunt și astăzi transformate în combustibil pentru mândria națională.
Un studiu publicat în 2023 arată că Rusia a avut o strategie declarată de a-și plasa oamenii în poziții de conducere în federațiile sportive internaționale și că, acolo unde influența rusă era mai mare, reacțiile la invazia Ucrainei au fost mai blânde sau întârziate.
Un exemplu este IBA (International Boxing Association), o organizație cu un istoric plin de probleme, condusă de omul de afaceri rus Umar Kremlev. IBA a refuzat constant să excludă sportivii ruși de la competițiile sale, iar Kremlev a acuzat Comitetul Olimpic de politizare (ce coincidență!). IBA a lansat scandalul din jurul participării pugilistelor Imane Khelif și Lin Yu-ting la Jocurile Olimpice de la Paris, acuzându-le că ar fi „bărbați biologici”, deși fuseseră declarate eligibile de Comitetul Olimpic. Ca să fie clară miza, Kremlev a și publicat o serie de clipuri în care atacă JO24 pentru promovarea „sodomiei și distrugerea valorilor tradiționale” (o temă complementară, ce va fi tratată într-un episod ulterior).
Funcția politică a sportului este demonstrată și de încercarea Kremlinului de a contracara sancțiunile prin construcția unor competiții alternative (Jocurile BRICS, Jocurile Viitorului), tocmai pentru a arăta că Rusia nu este izolată, că are aliați, public și prestigiu.
Un argument care susține narațiunea analizată aici ridică problema unui dublu standard, întrebând de ce Israelul nu este tratat similar. Este un argument colateral, care se distanțează de clamarea sportului ca spațiu apolitic, dar susține dimensiunea „rusofobiei” (prezentată ca motivație centrală pentru sancționarea Rusiei).
Este corect să arătăm spre victimele civile din Gaza, spre utilizarea disproporționată a forței sau spre acuzațiile internaționale grave la adresa Israelului. Fără să minimizăm toate acestea, trebuie să observăm și diferențele: Ucraina este un stat suveran recunoscut internațional, în timp ce Gaza este parte a teritoriului palestinian aflat într-o situație juridică și politică mult mai complicată. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este o agresiune nemotivată, Ucraina nu contestă existența Rusiei și nici nu a lansat vreun atac terorist precum cel comis de Hamas la 7 octombrie 2023. Mai important, întrebarea principală este ce urmărește argumentul – aplicarea unor criterii mai clare și mai consecvente (sancționarea Israelului) sau folosirea cazului Israel pentru a normaliza prezența Rusiei pe scena internațională?
Whataboutismul funcționează tocmai prin această deturnare: în loc să discutăm despre sancțiunile aplicate Rusiei, conversația se mută spre un alt caz și transformă o posibilă inconsecvență într-o amnistie simbolică pentru Kremlin. Or, două lucruri pot fi adevărate în același timp: tratamentul Israelului poate fi criticat ca selectiv, iar folosirea steagului și imnului Rusiei în competiții internaționale poate rămâne problematică.
***
Similar, ideea că arta ar pluti deasupra politicii este complet falsă; cultura a fost folosită dintotdeauna ca instrument de diplomație și propagandă: în timpul Războiului Rece, SUA au trimis jazz, literatură, expoziții și artă modernă în lume, ca dovadă a libertății occidentale, în timp ce URSS proiecta prin balet, muzică clasică, cinema și literatură imaginea unei civilizații superioare, disciplinate și profunde.
La tema „cancelării” culturii ruse a răspuns excelent Andrei Cornea în 2022: „Cine l-a «excomunicat» pe Dostoievski din literatură după ianuarie 2022? Unde? Când? Cu ce efect? (...) Occidentul nu-i excomunică nici pe Dostoievski, nici pe Tolstoi, nici pe Bulgakov, nici pe Pasternak, nici pe Ceaikovski, nici pe atâtea alte genii din literatură, muzică sau film. Vorbesc de Occidentul adevărat, nu de eventuale nesemnificative excepții. Dar unii simt pesemne nevoia să-i confecționeze Vestului o imagine respingătoare și unilaterală, iar cultura rusă devine, pentru ei, victima unei culturi decerebrate, decadente și autodistructive – exact ceea ce susține și propaganda putinistă. (...) De fapt, de la începutul secolului al XIX-lea, o parte însemnată și cea mai valoroasă a culturii ruse s-a aflat într-un război aproape niciodată întrerupt cu statul rus și conducătorii săi”.
Nu este mereu simplu de stabilit unde se termină cultura și unde începe propaganda. Într-un sens minimal, orice produs cultural exportat poate funcționa și ca diplomație culturală, dar asta nu înseamnă că trebuie interzis tot ce este rusesc: ar fi absurd să interzicem filmele lui Tarkovski sau filme „antisistem” precum „Manifesto” (2022) sau „Leviathan” (2014). Pe de altă parte, există produse culturale construite clar ca exerciții de propagandă, cum ar fi „Provocarea” (2023), lăudat de Putin pentru că, printre altele, le-a luat fața americanilor: „Suntem primii care au filmat un lungmetraj de ficțiune la bordul unui vehicul pe orbită, suntem din nou primii”.
Un caz ambiguu este „Mașa și Ursul”, serialul de animație acuzat în câteva țări că normalizează simboluri sovietice și militare într-un produs pentru copii. Deși încă nu s-au luat decizii de interzicere, propaganda prorusă s-a activat imediat, încercând să ridiculizeze discuția și să prezinte iar Rusia ca victimă a rusofobiei. Discuția însă nu este dacă un copil înțelege simbolurile politice, ci dacă un produs cultural monetizat internațional și folosit ca export de imagine poate funcționa ca soft power. Paradoxal, unii putiniști arată ei înșiși că produsul are funcție propagandistică, pentru că îl contrastează cu animații occidentale care includ teme sau personaje LGBT, mutând discuția de la copii sau cultură la una dintre pozițiile ideologice fundamentale ale putinismului: Rusia normală, inocentă și tradițională contra Occidentului degenerat și obsedat de identitate.
***
Drept concluzie, două idei simple: prima, sportul și cultura au fost dintotdeauna fenomene cu dimensiune politică, a pretinde altfel este în sine o încercare de propagandă. A doua: în sport și în viață nu contează doar dacă ai câștigat azi, ci dacă ai jucat în așa fel încât ceilalți să te mai cheme și data viitoare. Rusia a demonstrat în repetate rânduri că nu joacă fair, deci izolarea sa de către comunitatea internațională este nu doar corectă, ci și necesară.
[1] Postările despre V. Kleymenova folosesc diminutivul „fetiță”, în pofida faptului că împlinise deja 18 ani la data concursului; este vorba de tehnica apelului la emoție, un semnal important al conținuturilor manipulatoare.
