De același autor
Unul dintre ateliere a urmărit introducerea în argumentare, prezentând concepte precum validitatea unui argument, dar și erori standard de argumentare precum „post hoc ergo propter hoc”, ce poate fi tradus prin „după, deci din cauză” - eroarea preferată a activiștilor antivaccin de pretutindeni.
Al doilea atelier a fost despre „vizualizarea argumentelor” (en. Argument mapping), un proces simplu, dar eficient, de a reprezenta sistematic cât mai multe motive și obiecții care să susțină, respectiv să contrazică o afirmație. În doar o jumătate de oră, am strâns cu participanții peste 25 de idei susținând sau contracarând afirmația „Uniunea Europeană ar trebui să interzică TikTok”.
Lucrând cu acești tineri, nu am putut să nu mă gândesc la nivelul scăzut al discursului public din România. Nu mă refer neapărat la politicieni sau lideri de opinie, ci la marea masă de oameni, la cetățenii obișnuiți care își expun opiniile pe social media.
Ca exemplu, să ne uităm la cum s-au agitat spiritele cu ocazia discuției din jurul personalității și operei lui Mihai Eminescu. Este relativ cunoscut faptul că Eminescu a avut poziții problematice, putând fi considerat antisemit și xenofob. Discuția nu este simplă și nu este singulară, multe personalități culturale având poziții similare.
Dar nu despre subiectul artist versus operă scriu aici, ci despre modul în care a fost „apărat” Eminescu, de cele mai multe ori complet irațional. Un număr semnificativ de reacții a arătat că însăși ideea că am putea analiza critic persoana sau opera „poetului național” este blasfemie sau trădare de țară. Doar citind comentariile din social media, avem suficient material pentru o carte despre erori de argumentare, de la apelul la autoritate la ad hominem (atacul la persoană).
O postare a lui Lucian Mândruță, care susținea că Eminescu este pentru cultura română ce sunt moaștele pentru ortodoxie, a fost și ea prilej de apărat „geniul eminescian”. O singură problemă: postarea nu era despre Eminescu, era despre noi, despre modul emoțional, naționalist și antiintelectual în care ne raportăm la cultură.
Interesant este și faptul că o bună parte dintre cei care au intervenții publice cu erori majore de raționare sunt, totuși, persoane educate, cel puțin formal. Ceea ce mă duce la ideea din titlu - includerea în parcursul educațional al tinerilor a unui curs de argumentare.
***
Am susținut în repetate rânduri că multe dezbateri publice se tranșează fals cu aruncarea proverbialei pisici în curtea educației. S-a tot vehiculat în ultimii ani importanța unor discipline precum educație financiară, educație rutieră, educație media etc. Doar că ar fi imposibil să găsim loc în orare pentru toate aceste discipline, ca să nu mai vorbim de alte probleme, precum găsirea unor specialiști care să le poată susține. În plus, în cazul educației media știm deja că abordarea care dă rezultate este cea în care elementele de educație media sunt integrate în alte discipline.
Totuși, în cazul teoriei argumentării, dificultățile implementării merită, considerând beneficiile potențiale. În același timp, cred că această disciplină ar trebui să existe în primul an de facultate, nu la liceu sau mai devreme. În studiile universitare e mai puțin pregnantă problema încărcării programei, ba chiar, dacă ne uităm bine, vom vedea că majoritatea universităților au ceea ce putem numi „cursuri de umplutură”, ce pot fi ușor înlocuite cu ceva semnificativ. În plus, universitățile au o flexibilitate crescută în a decide structura propriului plan de învățământ, deci ar putea găsi loc pentru o astfel de disciplină.
Ca o paranteză, trebuie să susțin aici perspectiva în care educația universitară nu este numai despre „integrarea pe piața muncii”, ci despre a forma cetățeni care să aibă în același timp cunoștințe de specialitate, dar și o înțelegere decentă a lumii în care trăim.
Este o discuție amplă, care se poartă de ceva timp și care în multe universități străine a fost tranșată în favoarea variantei din urmă, spre exemplu prin obligativitatea studenților de a alege 1-2 cursuri din profilul opus specializării alese.
Un curs de argumentare ar putea deveni baza acestei formări complexe, pentru că nimic nu ajută mai mult oamenii să înțeleagă lumea decât capacitatea de a-ți pune ordine în propriile idei și de a-i înțelege pe ceilalți. Un astfel de curs ar putea compensa măcar puțin din lipsa capacității de gândire critică pe care o relevă testele PISA și similare.
Motivele sunt destul de evidente. În primul rând, argumentarea ne învață că opiniile noastre nu valorează nimic dacă nu sunt susținute. Am putea reduce astfel reacțiile de forma „e opinia mea” sau „ce, n-am dreptul la o opinie?”, pe care le întâlnim mult prea des.
În al doilea rând, argumentarea ne învață că susținerea unei opinii are o serie de reguli, că nu se bazează pe ce simțim că e adevărat, ci pe relații între idei, relații care la un anumit nivel pot fi formalizate matematic. Minimal, trecerea printr-un astfel de curs ar scădea numărul de whataboutisme întâlnite la tot pasul, de generalizări, apeluri la autoritate și de alte probleme de dialog.
În al treilea rând, argumentarea - în special tehnica vizualizării argumentelor – ne forțează să ne punem în postura celuilalt, să vedem perspectiva opusă ca fiind legitimă, să interacționăm cu bună-credință în orice dialog. Este oarecum surprinzător și îngrijorător faptul că în dezbaterea publică reapar subiecte care au fost discutate și rediscutate cu ani buni în urmă, susținute cu argumente care ignoră complet răspunsurile deja existente.
Pe platforma Threads, de exemplu, s-au viralizat, imediat după lansarea în UE, mai multe conturi și postări împotriva comunității LGBTQ. Trendul vine de peste Ocean, unde organizațiile religioase sunt într-o adevărată cruciadă (sic!) pentru recuperarea unui spațiu public pierdut în ultimii ani.
Problema principală este comportamentul autorilor, care par să pretindă că operează într‑un vid intelectual, că au descoperit ei brusc „argumente” împotriva homosexualității sau transsexualității. În realitate, toți repetă aceleași idei, care până și în România au fost amplu disputate încă de acum zece ani (până și eu am avut un articol pe subiect), ce să mai spunem de perioada referendumului CpF din 2018.
Nici măcar nu sugerez aici că discuția este tranșată și concluziile clare (deși cu siguranță se poate argumenta această idee), ci susțin că aceia care vor să participe la o discuție publică (pe orice temă) ar trebui să facă minimul efort să afle ce s-a discutat până s-au trezit ei să explice tuturor cum stau lucrurile.
***
Întrebarea care rămâne este dacă un curs de argumentare ar aduce un beneficiu real, în special dacă se face transferul dintr-un context didactic în viața reală.
Unul dintre profilurile de YouTube pe care le urmăresc frecvent a povestit într-un clip cum tocmai un astfel de curs făcut la universitate (în SUA) i-a deschis ochii și i-a schimbat viața. Omul a crescut într-o comunitate mică, ultrareligioasă și a fost activ în viața acelei comunități, evitând mult timp orice întrebare sau perspectivă critică.
Cursul de argumentare din primul an de facultate l-a pus în dificultate nu pe teme religioase (aceste dileme au apărut mai târziu), ci în legătură cu afacerea familiei - vânzarea unor suplimente alimentare ancorate în pseudoștiință.
Sigur, această poveste este ceea ce numim o dovadă „anecdotică”, care nu are o valoare prea mare într-un argument. Însă avem și o serie de studii care susțin că un curs de argumentare și în special tehnica vizualizării argumentelor ar aduce beneficii semnificative în educația gândirii critice.
Mai jos, câteva asemenea concluzii, extrase din studii și articole științifice:
„Achiziția de expertiză în gândire critică este dificilă; practicarea abilităților de gândire critică duce la îmbunătățirea acestor abilități; transferul abilităților trebuie exersat; un anumit nivel de cunoștințe teoretice este necesar; reprezentarea vizuală a argumentelor sprijină dezvoltarea abilității [de gândire critică]”.1
„Transferul abilității de gândire critică în afara contextului academic este complicat de modul în care situațiile din viața reală scot la iveală prejudecăți (bias-uri) cognitive care împing indivizii spre judecăți subiective. Reprezentarea vizuală a argumentelor este o tehnică ce s-a dovedit a duce la câștiguri cantitative în abilitățile de gândire critică ale studenților. (...) [Studiul] arată și rezultate promițătoare în cazul transferului, studenții folosind abilitățile dezvoltate prin tehnica vizualizării argumentelor în evaluarea argumentelor întâlnite în afara mediului academic.”2
„Cursurile bazate pe dialog în grupuri reduse și centrate pe înțelegere și argumentare reprezintă o cale promițătoare pentru dezvoltarea gândirii critice a studenților.”3
***
În loc de concluzie, o reflecție: educația este un domeniu extrem de complex, cu inerție mare și care opune rezistență semnificativă la schimbare. De zeci de ani, societatea românească pare să se învârtă în jurul reformei, dar fără să ajungă să o și facă. Un curs de argumentare în primul an de facultate nu este o soluție magică, nu ar rezolva problemele fundamentale ale sistemului, însă ar contribui semnificativ la creșterea unor generații noi mai capabile să gândească critic – probabil, cea mai importantă abilitate a secolului al XXI-lea și cea care lipsește cel mai mult românilor. //
1. Tim van Gelder (2005) Teaching Critical Thinking: Some Lessons From Cognitive Science, College Teaching, 53:1, 41-48, DOI: 10.3200/CTCH.53.1.41-48
2. Kristi Kaeppel (2021). The influence of collaborative argument mapping on college students’ critical thinking about contentious arguments, Thinking Skills and Creativity, Volume 40.
3. Ferguson, L. E. & Bubikova-Moan, J. (2019). Argumentation as a pathway to critical thinking. In B. Garssen, D. Godden, G. R. Mitchell & J. H. M. Wagemans (Eds.)
