O bază intelectuală pentru Europa de mâine?

Publicăm o versiune a textului prezentat de Ciprian Mihali în timpul mesei rotunde Comment créer une base intellectuelle pour l’Europe de demain, din cadrul colocviului internaţional L’intellectuel public en Europe 1989-2009, organizat de Institutul Cultural Român la Paris, în 7-8 noiembrie 2009.

Intervenţia mea este rodul unei reflecţii realizate pe mai multe voci, în diversitatea unor opţiuni teoretice şi politice care s-au putut articula în aceşti ultimi ani la Cluj şi printre mai mulţi tineri cercetători preocupaţi de o întrebare recurentă: cum putem să gândim trecutul comunist şi actualitatea postcomunistă? Este vorba de o genealogie a trecutului recent, dincolo de prejudecăţile şi judecăţile de valoare grăbite, care sărăcesc trecutul şi îl îngrămădesc fie într-o condamnare spectaculară, sub forma unei declaraţii politice (a cărei „eficacitate“ nu depăşeşte acest nivel declarativ), a comunismului ca regim totalitar şi distructiv, fie în nostalgia unei epoci de aur care ar fi îngropat odată cu ea marile înfăptuiri ale revoluţiei socialiste. Înţelegerea jumătăţii de secol comunist şi a celor două decenii ale postcomunismului zis democratic şi liberal are ca premisă refuzul evaluărilor dihotomice şi a tablourilor compuse din rupturi radicale ori din continuităţi neştirbite. Fideli ideii de discontinuitate, credem că momentul 1989 marchează fără îndoială o cotitură, o intensificare şi o devoalare a unui anumit număr de tendinţe care vor crea, după aceea, condiţiile de posibilitate ale unei multitudini de evenimente, ele însele mai mult sau mai puţin previzibile. Astfel, pe de o parte, nu credem că liniile de ruptură între „înainte“ şi „după“ urmează punctele pe care discursurile dominante din aceşti ultimi ani le indică drept sursă a despărţirii de trecut; la fel cum, pe de altă parte, prelungirile aceleiaşi epoci se lasă urmărite nu numai în inerţiile sau în instinctele de conservare ale maselor tăcute şi supraexpuse fără voia lor la incertitudinile viitorului, ci şi (mai ales) în oportunismul unor intelectuali, nu puţini (unii dintre ei convertiţi miraculos de la socialism ştiinţific la neoliberalism), care au ştiut să profite de haosul anilor ‘90 pentru a îmbrăţişa noul discurs la modă, cel care propovăduia virtuţile necesarei alianţe dintre parlamentarismul democratic şi economia de piaţă, pe pânza de fond a renegării trecutului recent.

Moştenitori modeşti ai unei mari tradiţii filosofice interogative şi ai unei mai recente episteme a bănuielii, ştim că orice întrebare poartă în ea, dacă nu chiar răspunsul său, atunci măcar o anumită orientare sau determinare a unui răspuns. Că ea nu este inocentă în formularea sa şi că, astfel, trasează deja planul de imanenţă pe care se pot înscrie eventuale răspunsuri. E şi cazul întrebării noastre: „cum să creăm o bază intelectuală pentru Europa de mâine?“. Şi pentru că economia discursului nu ne îngăduie să depliem toate liniile de forţă (şi de slăbiciune…) ale acestei întrebări, voi reţine totuşi patru, pe care le consider ca tot atâtea puncte ce merită problematizate şi demne de a fi dezbătute nu numai în ce priveşte viitorul Europei, dar şi moştenirea sa comunistă şi postcomunistă.

1. Europa are nevoie de o bază. Îi lipseşte oare această bază? Ea nu mai are (sau nu are încă) o asemenea bază; dacă a avut-o, ea nu mai funcţionează, s-a blocat undeva, la un moment dat, s-a epuizat ori pur şi simplu a încetat să existe. Mai mult, Europa are nevoie de o bază unică, o infrastructură, un soi de temei pe care ar trebui să se edifice sau să se reconstruiască restul edificiului european.

2. Europa de mâine are nevoie de o bază intelectuală – alte baze (politice, economice, culturale, religioase...) ar exista deja sau ar fi încă posibile, poate dezirabile etc. În această complementaritate, chiar concurenţă, intelectualul este invitat să ofere propria sa versiune a Europei de mâine, să confere mai multă consistenţă, vizibilitate sau atractivitate proiectului european.
3. Această bază intelectuală este o creaţie – act specific intelectual, artistic, elitist. Nu descoperire, nici producţie, nu fabricare, nici invenţie, ci creaţie, mobilizând aptitudini specifice şi rare, un anumit număr de instrumente teoretice şi practice, o anumită putere.

4. În fine, este vorba despre Europa de mâine, de o Europă proiectată intelectualmente în viitor, care ar fi, oarecum, propriul său viitor, reprezentată, figurată sub forma unui proiect.

Voi încerca să reiau acum fiecare dintre aceste puncte problematice, în raport cu tematica mai generală a acestei întâlniri, destinul Europei şi al intelectualilor săi publici la douăzeci de ani de la căderea comunismului.

Baza

Dacă Europa are nevoie de o bază, este pentru că această bază îi lipseşte, fie prin epuizare, fie prin uitare. Va fi avut ea o asemenea bază? Da, cu siguranţă, dar ea aparţine trecutului şi nu cred că se poate construi decât parţial un viitor pe o mobilizare a valorilor trecutului şi a formelor politice ori culturale ale altor epoci, fie ele greco-romane, creştine, renascentiste, iluministe, interbelice etc. Iar asta cu atât mai mult cu cât ceea ce a trecut este reluat prin filtrul unei reprezentări selective, ale cărei criterii nu au întotdeauna de-a face cu neutralitatea ştiinţifică. Dacă această bază intelectuală a existat într-adevăr, ea n-a putut, bunăoară, să împiedice tragediile secolului trecut din Europa sau din afara ei (dar provocate de ea), pentru a nu mai vorbi de crizele succesive care i-au surprins mereu pe intelectuali, obligaţi astfel să construiască fragile şi inutile profeţii retrospective. Rareori capabili să prezică viitorul şi să influenţeze schimbările prezentului, ei au adoptat două strategii diferite: pe de o parte, să facă din distanţa lor în raport cu lumea contingenţelor o virtute, dispreţuind o asemenea lume înşelătoare; pe de altă parte, să se asocieze administrării lucrurilor publice, devenind ei înşişi oameni politici, pentru a transforma realul din interior. Aceste două scenarii (care adesea se contopesc – intelectualul în politică nefiind de la o epocă la alta decât simbolul însuşi al eşecului deopotrivă intelectual şi politic, iar întoarcerea lui în sferele înalte, un semn al inadaptării) se regăsesc cu fidelitate în deceniile comuniste şi postcomuniste.

Să revenim pentru o clipă la chestiunea memoriei comunismului şi a uitărilor care o înconjoară. Ştim prea bine că acest regim dictatorial (în feluri diferite în funcţie de ţară) şi (mai ales) diabolizat a fost posibil nu numai prin revolta populară a maselor proletare (o ipoteză ce trebuie să fie ea însăşi profund revizuită) ori prin impunerea forţată din afară, ci şi printr-o implicare angajată, conştientă şi completă a unui număr deloc neglijabil de intelectuali, printr-o credinţă puternic reflectată în potenţialul emancipator al revoluţiei socialiste, într-o lume ce dezvolta forme din ce în ce mai rafinate şi eficiente de supunere. Or, atunci când Zidul a căzut – sub presiunea irezistibilă mai degrabă a economiei de piaţă şi a imaginilor globalizate ale abundenţei decât sub cea a pasiunilor democratice –, atunci când angajamentul sincer sau ipocrit al intelectualilor s-a dovedit inutil, deoarece, încă o dată, lumea reală a politicii şi economiei a măturat lumile imaginare, aceiaşi intelectuali (şi vorbesc mai ales despre cei din Est) n-au ezitat nici măcar o clipă în a-şi preschimba slăbiciunea în disidenţă şi a se debarasa de convingerile lor de paradă ca de o haină uzată, pentru a îmbrăca în grabă veşmintele noii mode anticomuniste. Înainte ca regimul comunist să devină el însuşi memorie sau mărturie, creatorii de arhive şi de discursuri despre trecut şi-au fabricat propria memorie personală (uimitor de amnezică...) şi propria lor mărturie despre rezistenţă: tăcerea şi supunerea la regim ca formă de supravieţuire.

Chestiune de memorie, chestiune de uitare voluntară, chiar de disimulare sau de supleţe în vertijul schimbării; câteodată e chiar greu să nu remarci faptul că, în fond, prea puţine lucruri s-au schimbat, aceeaşi orbire şi aceeaşi absenţă confortabilă de distanţă critică, servilismul indus de farmecele puterii şi de ispitele beneficiilor imediate: funcţii publice, recompense financiare, prestigiu mediatic şi simbolic etc.

Memoria intelectuală este indisociabilă de cea a epocii înseşi, iar asta de două ori chiar: mai întâi, pentru că, în ciuda voinţei sau imaginaţiei intelectualilor, teoriile sau scrierile lor nu au luat naştere într-un turn de fildeş, pe înălţimile rarefiate ale speculaţiei pure, atemporale şi aspaţiale. Ele sunt, chiar şi în dezvoltările metafizicilor celor mai ascetice, străbătute, infiltrate de un anumit număr de condiţionări datorate prezentului: condiţionări sociale, culturale, politice sau de alt fel (ceea ce n-a împiedicat nicidecum erorile sistematice de interpretare ale contemporaneităţii, precum şi deformările de viziune asupra viitorului celui mai apropiat). Căci câţi dintre marii „experţi“ occidentali ai regimurilor comuniste au fost capabili să anticipeze, chiar în preajma prăbuşirii acestor regimuri, ce urma să se întâmple? În schimb, au fost şi sunt mult mai abili în a construi ceea ce s-ar putea numi „anticipaţii (retro)proiective“, adică discursuri constând în a ocupa o poziţie de anticipare a viitorului apropiat, dar numai după ce acest viitor se va fi consumat pentru a spune: „da, într-adevăr, asta trebuia să se petreacă, avem dreptate acum să confirmăm evoluţia evenimentelor“. În ce priveşte analiza comunismului, se poate spune oricât astăzi că ea era previzibilă, că existau semne premergătoare anunţând-o sau chiar că sacrificiile disidenţei au fost în sfârşit încununate de succes, toate acestea nu înseamnă nimic, atâta vreme cât această retro-previzibilitate a evenimentelor este construită ideologic post-factum, după ce evenimentele îşi vor fi clarificat desfăşurarea. Mizeria prezentului nu e depăşită decât de mizeria teoriilor prezentului...

Cu excepţia rarilor disidenţi care au plătit scump libertatea de gândire şi de acţiune, ceilalţi, prin pasivitatea şi autocenzura induse în mod voluntar din tot felul de motive deloc intelectuale, au participat implicit sau explicit, dacă nu la consolidarea opresiunii, atunci cel puţin la menţinerea unui anumit statu quo al politicului şi culturalului. În al doilea rând şi de o manieră mai profundă, perioada comunistă a devenit arhivă, bloc de imagini şi de reprezentări, selecţie de memorie şi de uitare prin intermediul contribuţiei multiple (literare, artistice, filosofice etc.) a unei clase intelectuale mai conformiste decât celelalte, mai puţin expusă – prin chiar statutul său social şi prin situaţia sa socială – riscului exploatării, umilinţei ori sărăciei.

Aceeaşi arhivă – sau mai degrabă acelaşi mod de a o trata – a devenit, în moduri ce rămân de interogat, în istoria intelectuală şi în istoria pur şi simplu a anilor de postcomunism, de o actualitate problematică după căderea regimului comunist. Mai mult, după acelaşi principiu al selecţiei, însoţite de această dată de punerea la dispoziţie a unor alte arhive (îndeosebi cele ale Securităţii) şi de decizii politice orientate, s-au operat în acelaşi timp dezvăluirea complicităţii unora şi ascunderea complicităţii altora.

Miza memoriei comunismului nu se joacă în opoziţia uitare–refuz al uitării. În Est şi în Vest, sarcina noastră destinală nu constă doar în a ţine minte ororile totalitarismelor veacului XX, ci şi în a încerca să înţelegem de ce au fost ele totalitarisme; cum au putut să provoace ororile ale căror arhive şi mărturii le păstrăm? Şi, mai ales, trebuie să încercăm să înţelegem de ce, în ciuda violenţei sale de netăgăduit, el n-a fost un monstru rece, impersonal, căzut ca de pe o planetă îndepărtată ori adus de barbari, ci un sistem creat de oameni concreţi, cu participarea unor oameni concreţi – noi înşine, părinţii noştri, prietenii noştri, cunoştinţele noastre, cu toţii membri ai unui noi pe care nicio dezminţire individuală nu-l va putea destrăma, un noi răspândit mai mult sau mai puţin aleatoriu în toate straturile societăţii de odinioară, de la instanţele sale politice cele mai înalte până la ultimele verigi ale deciziei, printre anonimii care, tocmai nefăcând nimic sau făcând doar ceea ce „era de făcut“, au permis maşinăriei să funcţioneze atâta vreme. Memoria comunismului se decide azi în descifrarea mecanismelor care o constituie simultan ca memorie şi ca uitare şi care nu sunt mecanisme pur istorice sau ştiinţifice. Ele sunt mecanisme ce produc relaţii interumane şi comunicare verticală, comunicare de putere, amestecând inextricabil oportunităţi politice, obligaţii legale, judecăţi morale, interese, sentimente şi resentimente etc.

Încă o remarcă se cuvine făcută în acest punct. Într-un text recent publicat în Le Monde (9 noiembrie 2009), Slavoj Žižek descrie trei reacţii la inevitabila dezamăgire ce a urmat prăbuşirii comunismului: „nostalgia «vremurilor bune» de odinioară; populismul naţionalist de dreapta; paranoia anticomunistă cu întârziere“. Dacă, după filosoful sloven, primele două sunt uşor de înţeles, a treia reacţie care se justifică prin prezenţa încă la putere a comuniştilor („disimulaţi sub masca proprietarilor şi a managerilor“) este expresia frustrării intelectuale în faţa neîmplinirii capitalismului „cel bun“. Fără a contrazice ipoteza lui Žižek, voi adăuga un element de discuţie la această idee a anticomunismului cu întârziere, împrumutând o formulare a Hannei Arendt. În critica sa a drepturilor omului, ea constată că nenorocirea cea mai mare pe care o poate suferi un om care-şi pierde toate drepturile într-o societate este de a-şi vedea cuvântul lipsit de importanţă şi acţiunea privată de semnificaţie. Un cuvânt steril, o acţiune ineficientă, iată drama pe care o trăieşte şi intelectualul anticomunist din Est, atunci când realizează că poporul (masa, gloata...) nu este chiar atât de dornic(ă) să se debaraseze de trecut şi să se bucure necondiţionat de binefacerile noii ordini capitaliste, în ciuda mărturiilor despre suferinţa din timpul comunismului şi în ciuda marilor discursuri despre virtuţile democraţiei liberale. Două constatări pot fi atunci făcute pornind de la o asemenea ipoteză: în primul rând, că memoria oficială (conducând până la condamnarea politică a comunismului) nu coincide cu memoria colectivă şi nici cu memoriile individuale ale trecutului.

Apoi, şi ca o consecinţă a acestei prime constatări născute din neputinţa discursului intelectualilor de a formata memoria, că aceştia s-au reorientat în chiar acţiunea lor: unii au ales să se apropie explicit de putere, să se înregimenteze în structuri politice şi culturale de putere care să le permită să obţină o efectivitate a spuselor lor în câmpul acţiunii practice; alţii au păstrat o ţinută intelectuală de opoziţie, de unde susţin prin discursuri partizane oameni politici ce vor ajunge ei înşişi, la un moment dat, la putere. Desigur, nu este vorba de a nega dreptul cuiva de a avea opţiuni politice sau de a se angaja politic; e vorba pur şi simplu (deşi nu e absolut nimic simplu în această tendinţă de generalizare a unui anumit comportament) de a şti în ce calitate continuă aceşti intelectuali să vorbească, atunci când fac politică, şi care este „forţa“ discursului lor: o forţă argumentativă, inerentă calităţii reflecţiei lor, sau o forţă persuasivă, datorată poziţionării lor privilegiate pe scena publică, alături de cei care controlează modalităţile de acces la cuvântul public? Continuă ei să fie intelectuali, aşa cum o pretind (adică ne putem încrede în spiritul lor critic ce ar rămâne, ca prin minune, neatins de aproprierea lor nu atât de o doctrină politică, ci de un partid şi mai ales de un om politic), ori s-au transformat în oameni politici şi ideologi ai cutărui sau cutărui partid? De unde vine atunci legitimitatea lor? O legitimitate pretinsă, provenind cumva direct din mişcările anilor ‘90, sau o legitimitate indirectă, tranzitivă şi de substituţie, graţie noului lor statut de reprezentativitate recuperată în preajma oamenilor politici pe care îi susţin? În fine, în ce fel este condiţionată gândirea unui intelectual, atunci când acesta vorbeşte nu ca intelectual, ci ca ministru, ambasador, secretar de stat etc., funcţii pe care le-a obţinut graţie serviciilor făcute?

Intelectualii

Toate acestea se cer rediscutate, atunci când vrem să ne interogăm asupra condiţiei intelectualului în societatea postcomunistă, în legătură cu dimensiunea intelectuală a bazei Europei de mâine. Anumite persoane şi anumite grupuri, intitulate sau autointitulate „intelectuale“, ar fi deci chemate să furnizeze această bază. Nu ştim pentru moment din ce elemente şi în ce fel ar trebui să se compună o asemenea bază. Ar fi oare vorba de a mobiliza resursele spirituale, diplomele sau moralitatea intelectualilor europeni „din Est“ şi „din Vest“, pentru a făuri un asemenea edificiu sublim?

Dar despre ce intelectuali vorbim aici? Despre cei care, formaţi în mare parte după 1990 şi neavând experienţa comunismului, au reluat obiceiurile maeştrilor lor pentru a-şi pune în serviciul noilor puteri competenţele sau pseudocompetenţele, pentru a se îmbogăţi repede şi pentru a dobândi un statut social superior? Sau de cei care, încercând să reziste tentaţiilor maşinii mediatice şi instituţionale şi refuzând cadouri otrăvite, s-au proletarizat, trăind astăzi sub pragul demnităţii profesionale sau chiar umane?

Dar, până la urmă, câţi dintre toţi aceşti tineri absolvenţi din ultimii douăzeci de ani au cu adevărat ceva de spus într-o dezbatere despre Europa intelectuală şi, mai ales, au mijloacele de-a o face? Câţi dintre intelectualii din această mulţime de tineri „experţi“ şi „specialişti“, instruiţi fast-forward în universităţi de stat şi private în noul limbaj al pieţii ideilor (ori al pieţei pur şi simplu), pot să articuleze o gândire originală, ori măcar pertinentă, fără a trece prin adevărurile gata făcute ce ţin loc de ştiinţă, mai ales în politologie, sociologie, comunicare, relaţii internaţionale şi alte pseudoştiinţe sociale, care cunosc un succes enorm pretutindeni în Europa? Acceptând pentru o clipă şi cu bună-credinţă adevărata lor competenţă, recunoscând fără nici o îndoială sacrificiile reale pe care au trebuit să le facă pentru a obţine o diplomă, adesea departe de casă şi în condiţii materiale dificile, ce mai poate să valoreze o asemenea diplomă, atunci când piaţa muncii (inclusiv şi mai ales piaţa muncii academice) funcţionează după cu totul alte reguli decât cele întemeiate pe calităţile profesionale?

De fapt, pretutindeni în Europa sunt rari astăzi intelectualii care pot să trăiască decent din gândirea lor cea mai proprie. Şi mai rari sunt cei care pot s-o facă în afara oricărei instituţionalizări şi care pot să fie plătiţi cu zeci de mii de dolari pentru o conferinţă în Japonia sau Statele Unite, asemenea unor vedete din showbiz. Mai mult, aceşti intelectuali autonomi nu fac parte din generaţia care va trăi în sau va face să trăiască Europa de mâine. Pe de altă parte, însă, nu trebuie să ne construim o imagine idealizată despre această generaţie. Tinerii intelectuali care sunt chemaţi să identifice bazele unei alte Europe sunt puşi cel mai adesea în faţa unor alegeri imposibile: fie să renunţe la anii de pregătire universitară şi la convingerile lor teoretice, la primii muguri de independenţă mentală, pentru a-şi găsi un job într-o firmă care să le asigure supravieţuirea materială şi care nu are de multe ori nimic de-a face cu achiziţiile lor teoretice, transformându-i în simpli salahori ai muncii imateriale; fie, pentru cei mai descurcăreţi, să se plaseze în mod cinic pe o piaţă academică, politică şi mediatică ce încurajează „flexibilitatea“ şi absenţa de scrupule, servilitatea şi agresivitatea; fie, în sfârşit, să cultive cu orice preţ o onestitate intelectuală minimă, dar să asume atunci o condiţie precară a existenţei, încropită din compromisuri şi privaţiuni dramatice. Mi-e greu să imaginez poziţii intermediare sau combinaţii posibile între aceste opţiuni, deşi niciuna nu este, în fond, pură şi exclusivă; după cum am convingerea că şi alte opţiuni sunt posibile, trasând mereu destine individuale şi generaţionale (de exemplu, emigrarea...).

Cert este însă că fiecare dintre ele este străbătută de precaritate: precaritate a demnităţii, a conştiinţei, a supravieţuirii. O aceeaşi precaritate, în termeni de sărăcie şi insuficienţă, afectează, în amonte, pregătirea lor în universitate, devenită o imensă maşină de diplome. Obsedate de dubla şi contradictoria grijă a extinderii şi a clasamentului Shanghai, universităţile postcomuniste se preocupă prea puţin sau deloc să formeze cetăţeni instruiţi şi autonomi, înzestraţi cu o cultură solidă, şi preferă să arunce pe piaţă în fiecare an regimente de pioni mediocri şi piese de schimb pentru serviciile de resurse umane ale întreprinderilor private sau de stat. Muncă pe bandă rulantă, producţie inflaţionistă de absolvenţi lambda, de competenţe inexistente, dar atractive, un ciclu arareori întrerupt de proteste publice, de revolte sau rezistenţe intelectuale, ori de infirmările prin manifestări de „excelenţă profesională“, aşa cum emfatic se numeşte ambiţia universitară.

Creaţia

Iată ce ne conduce către cea de-a treia întrebare. Cum să creăm o bază intelectuală pentru Europa de mâine? Este vorba, aşadar, de creaţie. Să nu intrăm acum în subtilităţile distincţiilor dintre creaţie, descoperire, inovaţie, producţie etc.; timpul nu ne-o permite. Să spunem doar atât: pentru a crea o bază intelectuală, trebuie mai întâi s-o poţi face, trebuie să dispui de anumite resurse, mijloace (financiare, mai ales), de un acces larg şi pe cât posibil necondiţionat la instrumentele de difuzare a informaţiei şi a opiniei. Trebuie, în sfârşit, să ai acces la locurile şi la momentele deciziilor care privesc Europa.

Aceşti douăzeci de ani scurşi de la căderea comunismului au fost martorii unei uriaşe resurecţii a intelectualilor. Treziţi, parcă, dintr-un lung somn sau din ceea ce s-a putut numi în România – fără îndoială într-un mod ironic, pentru a utiliza un eufemism – „rezistenţa prin cultură“, intelectualii au ocupat printre primii spaţiul public, alături de şi uneori în complicitate cu oamenii politici sau devenind ei înşişi oameni politici. Au fost printre primii care au luat iniţiativa de a evalua trecutul şi de a propune modele de transformare viitoare a societăţii. Au devenit repede vocile cele mai autorizate şi mai (auto)legitimate pentru a vorbi în numele tuturor celorlalţi, în numele suferinţelor tuturor celorlalţi şi în numele speranţei ori disperării celorlalţi. Ceea ce le-a oferit o putere simbolică aparte, şi nu numai simbolică, o putere reală, convertibilă apoi în funcţii publice şi recompense instituţionale.

Accesul la cuvântul public – şi mai ales accesul sistematic şi permanent – nu este îngăduit în mod necondiţionat, ştim că el depinde de anumiţi factori care nu sunt la îndemâna oricui. El depinde şi de existenţa sau creaţia unor condiţii extraintelectuale, a căror acceptare este adeseori incompatibilă cu exigenţele de autonomie ale discursului intelectual liber.

De aceea am putut asista în anii din urmă la constituirea, diferită de la ţară la ţară, fără îndoială, dar similară în multe privinţe, a unor alianţe între spaţiile politice, mediatice şi intelectuale. Renunţând repede la iluzia romantică şi idealistă după care spiritul şi valorile sale se pot transmite pe cale naturală, iar adeziunea la aceste valori ar fi oarecum spontană, intelectualii
s-au adunat în grupuri de influenţă publică, susţinuţi de corporaţii economice şi mediatice sau de oameni politici, adoptând şi rafinând discursurile acestora, apărând interese care nu erau a priori interesele lor, militând, în fine, pentru cauze prea puţin intelectuale. Dar ceea ce este şi mai simptomatic e faptul că au căzut regulat în capcană, atunci când necruţătoarele jocuri politice şi implacabilele interese economice contraziceau principiile şi idealurile pe care intelectualii dădeau impresia că le apără.

E de ajuns să luăm exemplul politicii româneşti de la sfârşitul anului 2008: după ce au susţinut masiv şi uneori simplist candidatura lui Traian Băsescu la preşedinţie cu al său discurs anticomunist şi anticorupţie, intelectualii s-au văzut „trădaţi“ în coerenţa acţiunii lor, atunci când PD-L a trebuit să încheie o alianţă la guvernare cu PSD, partidul „neocomuniştilor“ şi „corupţilor“, împotriva căruia câştigase alegerile în 2004. Interesul politic imediat, lupta specifică pentru putere şi pentru controlul resurselor publice a sfidat naivitatea înţelepţilor din jurul preşedintelui, care au fost astfel obligaţi fie să tacă (în cel mai bun caz), fie să se justifice în poziţia lor sau să justifice această alianţă contra naturii (în cel mai rău caz).

Complicitatea cu puterea nu se epuizează odată cu politica, ea se desfăşoară şi în alte sfere instituţionale, cum ar fi cea academică. Şi în acest domeniu, am asistat vreme de douăzeci de ani la o regrupare completă a forţelor şi intereselor, la jocuri de putere între „vechile structuri“ şi cele noi, prin modificarea repetată a legislaţiei şi a regulamentelor interne, astfel încât ele să favorizeze anumite grupuri şi persoane, de la miniştri şi secretari de stat până la şefi de departamente şi catedre, adică pe întreaga ierarhie a celor care au acces la fonduri şi la utilizarea lor. Această aşa-zisă reformă a transformat universitatea într-o instituţie nu numai politizată, ci şi care s-a îndepărtat progresiv de orice spirit democratic şi de orice criteriu de promovare şi selecţie a competenţelor. Un acelaşi tip de diagnostic ar putea fi făcut şi pentru starea cercetării ştiinţifice: sufocată la nivel european şi naţional de o gigantică maşinărie birocratică, de un limbaj de lemn a cărui deprindere durează mai mult decât actul însuşi al cercetării, de o codificare normativă care îi obligă pe cercetători la acrobaţii menite să evite umilirea, cercetarea rămâne un simulacru, iar performanţele ei sunt mai degrabă nişte excepţii, obţinute în ciuda, şi nu graţie cadrului formal existent.

Europa

Cum să ne imaginăm atunci Europa de mâine? Ce fel de viitor trebuie să creăm pentru o Europă al cărei trecut este o moştenire de-acum mondială, fără a reactiva figurile acestui trecut (figuri religioase, politice, juridice…) şi fără a ceda tentaţiei unei teleologii spirituale, a unei escatologii europene ca împlinire a unei lumi mai bune, a celei mai bune dintre lumile posibile?

Şi ce rol ar putea să joace intelectualii în crearea unei (alte) baze pentru Europa? Trebuie ei să-şi unească eforturile pentru a crea pasarele între celelalte baze (juridică, politică, economică, socială) sau, dimpotrivă, să sancţioneze în mod critic insuficienta consistenţă a acestora? Prin ce anume ar putea atunci o bază intelectuală să completeze un asemenea deficit de întemeiere a Europei? Mai mult, nu este cumva această „bază intelectuală“ o pură fantasmă a intelectualilor (şi numai a lor) în criză de identitate şi de ideal, în căutarea unei posturi mai demne şi a unui rol mai concret în construcţia europeană?

Punctul cel mai sensibil şi mai problematic al întrebării iniţiale priveşte, prin urmare şi în mod foarte precis, acest aspect al utopiei europene. Căci de o utopie este vorba în miezul şi în miza unei asemenea întrebări proiective. O utopie prinsă într-un double bind al necesităţii şi imposibilităţii sale. Nu putem să nu ne imaginăm o Europă viitoare, ea este dintotdeauna viitoare şi se hrăneşte în actualitatea sa din proiecţiile şi construcţiile sale ideale. Trebuie însă să recunoaştem, în acelaşi timp, că, atunci când astfel de idealizări s-au realizat efectiv, ele au putut să dea naştere nu numai unor structuri precum Uniunea Europeană de azi, ci şi (nu departe de noi în timp) unor orori şi tragedii, unor maşinării infernale de ucis oameni şi de umilit popoare, lăsând în urma lor, până la noi, ruine şi răni încă nevindecate. Intelectualii au participat, la rândul lor, la toate aceste proiecte; n-au fost nici ei scutiţi de erori de apreciere, de excese, de iluzii ori de umilinţe. De unde şi imposibilitatea utopiei: a o relua – prin apelul la figuri trecute (umaniste, iluministe, creştine etc.) – ar însemna a mobiliza în angrenajul său traume ale trecutului, a repeta gestul amnezic şi escatologic al unui ideal formulat de minţi luminate şi devenit ideologie ori program politic. Un gest amnezic, pentru că Europa este patria tuturor utopiilor şi a tuturor antiutopiilor, a tuturor utopiilor transformate în societăţi fără rase şi fără clase şi a tuturor antiutopiilor devenite prea curând realitate. Şi un gest escatologic, pentru că nu există o Europă, o creaţie, un mâine.

Această Europă, această creaţie şi acest mâine nu sunt doar opera intelectualilor. Ei sunt invitaţi să participe la o asemenea creaţie multiplă, dar mai puţin pentru a pune bazele ei (evitând astfel să se transforme în ideologi de serviciu), cât pentru a fi păzitorii pluralităţii Europei şi creaţiilor ei. Dacă Europa se face, această facere nu trebuie să stea sub semnul consensului, nici sub cel al unităţii nezdruncinate şi cu atât mai puţin sub cel al certitudinii unui viitor luminos; semnul Europei de mâine este cel al „disensului“ între opţiuni, al multiplicităţii nesfârşite a chipurilor sale, al necunoscutului viitorului său şi păstrând mereu neîmplinirea ca formă a prezentului său.

Dacă există un apel la intelectuali, o chemare, ea ar putea să ia mai întâi forma ascetismului: a şti sau a deprinde să refuzi unanimismul şi manipularea, a şti să refuzi mirajul şi confortul mereu trecător al puterii şi abia pe urmă a apăra în spaţiul public idei şi modele europene, căutând înţelegerea şi dialogul, dar asumând condiţia divergenţei ca premisă şi stare a lor, încurajând rezistenţa la manifestările din ce în ce mai rafinate şi mai seducătoare ale supunerii, semnalând şi criticând în jurul lor, în spaţiul public, formele de umilinţă, de teroare, de încălcare a demnităţii umane. //