De același autor
Modelul norvegian de economisire şi investire a banilor ar trebui luat ca exemplu de către factorii de decizie din România.
Resursele energetice au căpătat o importanţă enormă în secolul trecut, pe măsură ce umanitatea a dezvoltat capacităţi tehnice impresionante care, firesc, pentru a fi puse în mişcare, consumă energie. Multe ţări au avut norocul să beneficieze de astfel de rezerve de petrol şi gaze a căror exploatare a transformat, uneori, la propriu, faţa unui deşert, litoralul unei mări, văi prăfuite şi uitate de Dumnezeu. Chiar şi România a cunoscut o dezvoltare economică importantă în prima parte a secolului al XX-lea, tot ca urmare a exploatării petrolului şi gazelor. Este cam greu de analizat ce a făcut România cu banii obţinuţi de pe urma acelor extracţii, dar aceasta este deja o altă poveste.
Un alt caz interesant îl prezintă Norvegia. Guvernul norvegian a obţinut, începând cu anul 1969, când s-a început exploatarea rezervelor din Marea Nordului, 430 de miliarde de dolari în urma vânzării de petrol şi gaze, fiind cel de-al treilea exportator din lume. Norvegia este avantajată şi de faptul că are un consum intern redus, având în vedere populaţia puţin numeroasă, dar şi accentul pus pe energia verde, ecologică, dezvoltată de ţările scandinave. În mai 1990, Parlamentul Norvegiei a fost de acord cu ideea guvernului, condus atunci de Jan P. Syse, de a crea Fondul Guvernamental al Petrolului. Denumirea i-a fost schimbată în ianuarie 2006 în Fondul Guvernamental pentru Pensii, însă, în continuare, este cunoscut sub vechea lui denumire, Fondul Petrolului din Norvegia. Banii cu care este alimentat Fondul provin din taxele pe care le percepe guvernul norvegian din extracţia de petrol şi gaze, dividendele care îi revin de la compania StatoilHydro ASA, unde deţine 67% din acţiuni (o companie deci controlată de stat), cea mai mare companie petroliferă din Norvegia. Aproximativ 4% din valoarea Fondului este transferată anual la bugetul de stat, iar restul este investit în favoarea viitoarelor generaţii ale Norvegiei, care vor beneficia de pensii consistente.
Anul trecut, Fondul a primit cea mai mare sumă de bani din întreaga lui existenţă: 307 miliarde de coroane norvegiene (aproximativ 43,5 miliarde de dolari), căci Norvegia a profitat din plin de spectaculoasa creştere a preţului petrolului, care ajunsese la un moment dat la 147 de dolari barilul. Bani care trebuia să fie investiţi în ceva. Edwin Truman, cercetător la Institutul Internaţional de Economie Peterson din Washington, afirma că: „Un număr de fonduri de investiţii importante şi foarte bogate au crezut acum un an că ceea ce a fost mai greu a trecut şi că venise momentul să investească masiv în instituţii financiare pentru a fi pe valul relansării economice. Însă s-au înşelat amarnic, ca toţi ceilalţi, care au prevestit sfârşitul crizei“. Şi alte fonduri de investiţii s-au fript masiv, cel mai bun exemplu fiind Autoritatea de Investiţii Abu-Dhabi, care administrează tot fonduri provenind din vânzarea de petrol, care a plătit 7,5 miliarde de dolari pentru a achiziţiona 4,9% din acţiunile băncii new-yorkeze Citigroup, bancă ce numai în cel de-al patrulea trimestru al anului trecut a declarat pierderi în valoare de 8,29 miliarde de dolari. Cum foarte multe bănci din Occident erau disperate după investitori strategici care să le salveze de la insolvenţă şi să le injecteze lichidităţi, Fondul norvegian a fost curtat intens, managerul Fondului, Yngve Slyngstad, făcând greşeala de a investi şi în banca americană Lehman, care a fost declarată falimentară în septembrie 2008. Toate aceste investiţii au dus la declinul record al Fondului, care în trimestrul al treilea al anului trecut a înregistrat pierderi de 7,7%, stârnind critici din partea mass-media sau a guvernului norvegian, îngrijoraţi de această tendinţă negativă bruscă.
Producţia de petrol a Norvegiei a scăzut cu 10% faţă de anul 2004, pentru că anumite câmpuri petrolifere au secat. Menţinerea actualei producţii depinde de descoperirea de noi câmpuri de forare, dar şi de preţul barilului de petrol, care a scăzut la o treime faţă de ceea ce era în prima parte a anului trecut. Anul acesta, Fondul va avea mai puţini bani pe care să-i investească pentru că prim-ministrul norvegian, Jens Stoltenberg, a declarat că doreşte să suplimenteze cele 4 procente alocate anual din valoarea Fondului bugetului de stat al Norvegiei, ajungând până la 5,2%, pentru a oferi un pachet financiar economiei în recesiune în valoare de 20 de miliarde de coroane. Guvernul norvegian previziona o creştere a valorii financiare a Fondului până la uriaşa sumă de 682 de miliarde de dolari până în ianuarie 2015. Criza economică a dat peste cap şi această cifră, dar ne întrebăm retoric, din prisma unui cetăţean al unei ţări sărace precum România, care nu are nimic pus deoparte pentru viitor, care ar fi diferenţa pentru norvegianul de rând dacă nu vor fi 682, ci doar 453 de miliarde de dolari?
Ole Gunnar Austvik, profesor de economie la Universitatea din Lillehammer, mărturisea că niciun alt fond de investiţii din lume nu îşi face publică atât de mult valoarea activelor, volumul investiţiilor, bilanţurile financiare. O trăsătură cât se poate de nordică. O alta este constituirea unui Consiliu Etic al Fondului, prin decret regal, la 19 noiembrie 2004, alcătuit din cinci personalităţi al cărui rol este să supervizeze investiţiile financiare şi din punct de vedere al moralităţii organismelor în care se implică financiar Norvegia. Interesul investiţional pe care îl are Fondul faţă de pieţele emergente a făcut sarcina de a studia aspectul etic al activităţilor corporaţiilor din aceste ţări foarte dificilă. În mod natural, pe lista companiilor în care nu este permisă investirea de bani se află multe firme americane, precum reţeaua de retailer Wall-Mart, din cauza unor presupuse abuzuri pe care conducerea Wall-Mart le-ar fi comis în relaţia cu muncitorii. Purist, Consiliul Etic norvegian a exclus şi o serie de societăţi occidentale care produc tehnică militară, precum Alliant Techsystems Inc. (producerea de componente pentru muniţia cu defragmentare), BAE Systems (producerea de rachete nucleare pentru aviaţia militară franceză), Boeing (producerea de rachete pentru US Air Force), Safran SA (producerea de rachete nucleare pentru marina militară franceză), EADS (fabricarea de muniţie cu defragmentare), Finmeccanica (rachete pentru aceeaşi aviaţie militară franceză).
Nu toţi banii din exploatarea hidrocarburilor din Marea Nordului au fost îndreptaţi către acest Fond. Norvegia a cheltuit importante sume de bani proveniţi din exploatarea petrolului şi în dezvoltarea infrastructurii sale. A fost modernizat portul Oslo, s-a ridicat clădirea Operei din Oslo, care a costat nu mai puţin de 800 de milioane de dolari.
Fondul norvegian reprezintă un model de administrare a unor rezerve financiare importante. De aceea, Organizaţia de Dezvoltare şi Cooperare Economică l-a dat ca exemplu de bună practică unor state precum Canada, Bolivia, Nigeria şi Vietnam, care ar dori să-şi investească resursele financiare provenind din petrol şi gaze. Ne întrebăm cu ce folos pentru ultimele trei state, al căror nivel de corupţie este evident. Bogăţia fabuloasă adusă norvegienilor de petrolul şi gazele din Marea Nordului este şi unul dintre motivele ascunse pentru care Norvegia nu doreşte să adere la Uniunea Europeană, respingând prin referendum de două ori aderarea (în 1972 şi 1994): fiind o ţară foarte bogată, contribuţia ei la bugetul comunitar, contribuţie de solidaritate, ar reprezenta foarte mult, în comparaţie cu ceea ce ar primi, mai ales că, deocamdată, nici nu are nevoie să primească fonduri comunitare. Nu numai că ar da mai mult decât ar primi, dar ar mai trebui să-şi alinieze cotele de pescuit la valori mult inferioare celor pe care le practică acum. Norvegia a aderat totuşi la Piaţa Unică Europeană începând cu anul 1994, cu excepţia domeniilor agricultură şi pescuit. Mai mult, Norvegia participă în cadrul sistemului Schengen, dar şi în Europol şi Eurojust.
România a câştigat o victorie parţială în celebrul proces de la Haga în disputa cu Ucraina, în ceea ce priveşte platoul continental al Mării Negre, obţinând o suprafaţă de 9.700 de kilometri pătraţi, ceea ce reprezintă 79,34% din aria de 12.000 de kilometri pătraţi asupra căreia avea pretenţii. Se presupune că acolo ar fi mult petrol şi mai multe gaze (o cantitate estimată de 70 de miliarde de metri cubi de gaz şi 12 milioane de tone de petrol). Estimarea nu poate fi decât aproximativă, dar, chiar şi aşa, e imposibil de crezut că aceste cantităţi ar fi la fel de mari precum cele de care a beneficiat şi încă sunt exploatate în Norvegia.
Indiferent de mărimea zăcămintelor, poate că nu ar fi total lipsit de interes ca, în viitor, factorii de decizie să tragă puţin cu ochiul la modelul norvegian de economisire şi investire a banilor care, chiar dacă a cunoscut şi momente de regres din cauza actualei crize economice, se menţine unul de referinţă, în primul rând, pentru că banii sunt împrăştiaţi în mii şi mii de pachete financiare în întreaga lume. Poate că unele vor fi afectate mai mult de turbulenţele financiare externe, dar, aria de investiţii fiind atât de diversă, banii norvegieni nu pot decât să se înmulţească şi să asigure ţării un standard de viaţă înalt, cel mai înalt din lume. Evident, diferenţele dintre Norvegia şi România sunt foarte mari, Norvegia având şi un sfert din populaţia României, necunoscând beneficiile comunismului, dar studiul cazului Fondului Petrolului norvegian ar merita investigat cu seriozitate. //
