De același autor
povestea de dragoste a cuplului Lev şi Svetlana Mişcenko descoperită de istoricul Orlando Figes pare desprinsă din cărţile SF, oferind o imagine complexă şi foarte aplicată a secolului XX, secolul totalitarismelor.
În 2007, istoricul britanic Orlando Figes, specialist în istoria Rusiei şi a spaţiului dominat de ea, autor al unor cărţi fundamentale, de la masiva şi excelenta Revoluţia Rusă. Tragedia unui popor până la Crimeea sau Vorbind în şoaptă. Viaţa privată în Rusia lui Stalin (ambele în curs de apariţie la Editura Polirom), se documenta în Arhiva Asociaţiei Memorial tocmai pentru redactarea ultimei cărţi amintite, despre viaţa cotidiană şi privată în Uniunea Sovietică, când a descoperit, din întâmplare, trei cufere în care era îngrămădită corespondenţa purtată de-a lungul timpului de Lev şi Svetlana Mişcenko. Peste o mie de scrisori personale, scrise începând din anii 1930, au oferit istoricului britanic punctul de plecare în asamblarea cărţii Just Send Me Word (Picador, 2013), în care recompune traseul personal al cuplului îndrăgostit în timpul lui Stalin, unul pe care l-au cunoscut milioane de cetăţeni sovietici. Anne Applebaum oferea cifra de 20 de milioane de oameni care ar fi avut de suferit, într-o formă sau alta (una era să fii condamnat în timpul Marii Terori din 1936-’38 la execuţie şi împuşcat în beciurile NKVD şi alta să fii deportat în Kazahstan sau lângă Baikal), de valurile succesive de represiune. Practic, este greu de crezut că au existat familii sovietice care nu au avut de suferit, într-un fel sau altul. Miezul cărţii lui Orlando Figes îl reprezintă o casetă din lemn, cu trei încuietori, în care a fost păstrată cu multă grijă corespondenţa cuplului în timp ce Lev era deportat în Gulag, într-unul dintre lagărele zonei penitenciare Peciora, formată din nu mai puţin de 1.246 de scrisori (647 trimise de Lev și 599 de Svetlana). Povestea este dramatică, dar are happy-end, unul destul de rar.
Cuplul s-a cunoscut în timp ce amândoi urmau cursurile Facultăţii de Fizică a Universităţii din Moscova, la jumătatea anilor 1930. Tatonările amoroase caste au durat destul de mult, conform epocii, poate prea mult, având în vedere viteza pe care o lua istoria. La 22 iunie 1941 URSS a fost atacată de trupele Axei, iar Lev s-a oferit voluntar şi, cum absolvise o facultate, a fost transformat rapid în locotenent. Cum nu avea experienţă militară, a fost însărcinat cu aprovizionarea unei divizii care lupta pe frontul central, încercând să stăvilească avansul blindatelor germane. A fost capturat de nemţi şi dus într-un lagăr de tranzit, alături de alte sute de mii de soldaţi sovietici. Din 1941 până la finalul războiului, Lev a cunoscut rigorile prizonieratului german. I s-a oferit şi lui şansa de a se alătura trupelor lui Vlasov, însă a refuzat, spre nemulţumirea nemţilor, cărora le-ar fi prins bine un locotenent rus germanofon. A ajuns şi în lagărul de la Buchenwald, iar în 1945 a supravieţuit unui marş al morţii evadând, fiind regăsit de o patrulă americană care l-a dus în zona americană, unde câteva luni a huzurit, în aşteptarea reîntoarcerii acasă şi reluării poveştii de dragoste.
Svetlana şi Lev Mişcenko la Moscova în 2002 |
Stalin avea însă un alt punct de vedere. Toţi prizonierii sovietici luaţi de nemţi aveau două păcate capitale: 1) nu muriseră luptând să apere „Patria Sovietică“ şi 2) erau contaminaţi de lagărul capitalist (mai ales cei care au intrat în contact cu americanii). Lev a fost predat de americani aliaţilor sovietici. Încă din primul moment, şi-a dat seama că ceva nu e în regulă, tovarăşii sovietici fiind mult mai puţin prietenoşi decât americanii. Prizonierii sovietici „eliberaţi“ au fost analizaţi şi triaţi de SMERŞ (serviciul de contraspionaj militar), iar din 5.416.000 de militari sovietici şi civili aproximatv 600.000 au ajuns în Gulag, conform unei cercetări ruseşti din 2003. Cei care colaboraseră intim cu nemţii au fost împuşcaţi. Lev a avut ghinionul să fi fost translatorul nemţilor într-un lagăr, păcat capital, fiind condamnat iniţial la moarte prin împuşcare, sentinţă comutată imediat la zece ani de muncă silnică în Gulag. Coordonatele traseului său în Gulag nu sunt excepţionale, ci reprezintă norma vieţii şi morţii în Gulag. Excepţional a fost doar faptul că a reuşit să scrie atât de multe misive celor de acasă, căci regulile erau mult mai stricte, deţinutul, în funcţie şi de lagăr, având dreptul de a coresponda acasă de câteva ori pe an. Dacă era un deţinut politic recidivist i se putea interzice acest drept şi, de regulă, rudele celor care au fost împuşcaţi în Gulag în timpul „marii curăţenii“ din 1936-’41 primeau această înştiinţare: „Deţinutul X fără drept la corespondenţă“.
Lev a ajuns în Peciora în martie 1946, după o lungă călătorie de trei luni în celebrele vagoane destinate vitelor (bou-vagon), unde a intrat în contact pentru prima oară cu lumea delincvenţilor sovietici, complet dezumanizată. Nordul Arctic sovietic era important pentru că asigura legătura cu o altă regiune penitenciară bogată în resurse: Vorkuta (un imens bazin carbonifer a cărui importanţă geostrategică doar s-a accentuat odată cu invazia Axei şi pierderea Donbasului şi ofensiva din 1942 din Caucaz). În 1942, 157.000 de deţinuţi munceau la calea ferată, cu pierderi umane însemnate, având în vedere dificultatea traseului, graba conducerii lagărelor de a realiza planul, hrana insuficientă, sadismul delincvenţilor. Lev a fost salvat de la o moarte sigură (trebuia să care, pentru a-şi atinge cota, 60 de metri cubi de lemn din râul Peciora) de un inginer pe care administraţia lagărului îl folosea pentru îmbunătăţirea fluxului producţiei, în schimb permiţându-i să trăiască aproape în condiţii normale.
Deosebit de temerare au fost vizitele pe care i le-a făcut Svetlana lui Lev în lagărul de la Peciora, în verile anilor 1947-’51. E drept că aceasta a fost înlesnită şi de faptul că Lev fusese reţinut drept tehnician al centralei electrice a combinatului de lemn (care mai mult era stricată, afectând productivitatea per ansamblu). Svetlana a riscat foarte mult intrând fără documente (ea nu era soţia oficială a lui Lev şi numai soţiile aveau dreptul teoretic la întâlniri cu soţul deţinut, de regulă pentru a-i comunica divorţul), căci, dacă ar fi fost descoperită, ar fi riscat să ajungă şi ea în Gulag şi nu neapărat în acelaşi loc cu Lev. Întorcându-se la Moscova în 1948, ea a fost afectată de o depresie profundă, după acest eveniment fericit Lev tot mai având opt ani de executat din pedeapsa de zece.
Lev era terorizat, la rândul lui, de gândul că ar putea fi trimis oricând fie la abataj, unde munca era epuizantă, fie pus într-unul din nenumăratele convoaie care se formau în Peciora şi erau trimise în lagărele aflate la nord, până la ţărmul arctic al Rusiei. La începutul anilor 1950, Peciorlag a primit sarcina de a dubla calea ferată care ducea către Vorkuta şi care fusese construită în mare grabă, existând o singură linie de cale ferată (şi nu două, pentru ambele sensuri), ceea ce ducea la mari întârzieri (o garnitură trebuia să aştepte trecerea celeilalte, apăreau multe accidente feroviare), şi pentru că producţia de cărbune a imensei regiuni penitenciare Vorkuta crescuse exponenţial şi trebuia distribuită în restul URSS. Tot după 1948 s-a încercat introducerea unui modest stimulent în Gulag prin plata unei sume deţinuţilor care-şi îndeplineau cotele. Însă aceasta era ridicolă (90 de ruble pentru muncitorii deţinuţi necalificaţi, în timp ce muncitorii liberi câştigau 800 de ruble pe lună). În plus, şi dacă reuşeau să îndeplinească cotele uriaşe, deţinuţii se confruntau cu două mari probleme: nu prea aveau ce cumpăra în lagăre şi corupţia gărzilor care le furau / extorcau banii. În 1950 ar fi fost construită şi casa de întâlniri (sau casa de oaspeţi) care permitea contacte mai intime între soţi, între cei mai îndrăgostiţi soţi. În mod miraculos, cei doi au putut petrece trei zile în această casă, singuri, în septembrie 1950.
După moartea lui Stalin, fundaţiile sistemului represiv au început să se zguduie serios, dar castelul de cărţi al Gulagului nu s-a prăbuşit imediat. Cuplul nu ştia la ce să se aştepte şi era prevăzător chiar şi sau, mai ales, în corespondenţă, care, în ciuda faptului că ocolea sistemul de cenzură, totuşi putea fi descoperită la percheziţie, constituindu-se în corp delict, reflexele celor trei decenii de stalinism criminal fiind adânc întipărite. La scurt timp de la moartea lui Stalin, a fost adoptat cel ce va fi cunoscut ulterior drept Decretul lui Beria, prin care erau eliberaţi deţinuţii care aveau condamnări uşoare (în sistemul penal sovietic erau cele de cinci ani şi erau date deţinuţilor de drept penal care, odată eliberaţi, s-au reapucat de activitate, cei politici aveau peste zece ani), dar şi bărbaţii peste 55 de ani, femeile peste 50 de ani, cei care sufereau de boli incurabile (pentru a muri mai degrabă acasă, şi nu în Gulag), astfel încât şi populaţia lagărului principal din Peciora s-a diminuat în anul 1953 de la 1.263 la 627. Consecinţa directă a fost decongestionarea lagărelor. Productivitatea combinatului a intrat rapid în declin – nu mai erau sclavi suficienţi. MVD încerca cu disperare să-i reţină pe foştii deţinuţi, acum eliberaţi, în zona lagărelor care deserveau diverse şantiere sau combinate industriale, încercând să-i angajeze drept muncitori liberi. Unii deţinuţi eliberaţi s-au întors în locurile care le erau familiare după ce au constatat că acasă nu-i mai aştepta nimeni şi nimic. Însă nu a fost cazul lui Lev, care avea la ce şi la cine să se întoarcă. A fost eliberat, în sfârşit, la 17 iulie 1954, după ce a executat opt ani şi patru luni din sentinţa de zece ani, însă odiseea cuplului avea să mai continue câţiva ani pentru că deţinuţii eliberaţi nu erau cetăţeni cu drepturi depline ai URSS, purtând în continuare stigmatul detenţiei în Gulag (de exemplu, nu se puteau stabili în marile oraşe, care trebuiau să fie pure ideologic, găseau cu mare greutate locuri de muncă etc.). Cei doi martiri ai dragostei de tip sovietic s-au căsătorit în final în 1955, la 38 de ani, şi au reuşit să aibă şi doi copii, refăcându-şi viaţa după ce aşteptaseră această normalitate aproape 13 ani, dacă punem la socoteală şi războiul mondial. Ca şi în alte cazuri observate de noi, Dumnezeu le-a compensat aşteptarea, oferindu-le o viaţă lungă: Lev a murit în anul 2008, iar Svetlana în 2010.