Este William Wallace Braveheart-ul lui Mel Gibson?

Cât de puţină istorie (mai mult sau mai pu­ţin trunchiată şi coafată, dar totuşi is­torie) am cunoaşte dacă nu ar exista Holly­woodul! Poate că nu am fi auzit niciodată de William Wallace dacă nu şi-ar fi băgat coada şi investit geniul regizoral (după anu­mite păreri) Mel Gibson. Filmul Brave­heart (1995) prezintă într-o manieră artis­tică violentul destin al unuia dintre eroii scoţieni ai Evului Mediu, William Wallace, erou popular în primul război scoţian de independenţă, cum este cunoscut în isto­rio­grafie. Filmul a cunoscut un succes ră­su­nător, fiind nominalizat la 10 categorii ale Premiilor Oscar şi câştigând cinci din­tre ele (printre care şi Cel mai bun film). O parte dintre scene au fost turnate în Sco­ţia, însă marea majoritate a bătăliilor, în Irlanda, Gibson obţinând colaborarea au­torităţilor, care au fost de acord să per­mită rezerviştilor Armatei Irlandeze să ia parte la filmarea luptelor. Însă cine a fost cu adevărat William Wallace şi cât de mult a omis Mel Gibson din filmul său?

Profitând de o criză dinastică, re­gele Edward I al Angliei a ho­tărât să îşi impună voinţa şi asu­pra Regatului Scoţiei, care până în 1290 era un regat in­de­pen­dent, chiar dacă destul de şubred, cu­nos­când multe tendinţe centrifuge. Casa Re­gală Mac Alpin reuşise să asigure o anu­mi­tă coeziune teritorială. Moartea lui Ale­xan­dru al III-lea a deschis calea pentru aprin­se dispute privind succesiunea lui la tron. Alexandru al III-lea avusese trei copii, dar toţi au murit înaintea regelui, singura ca­re avea pretenţii justificate fiind o nepoată care se afla la curtea regelui Norvegiei. Pri­ma confruntare a avut loc în mai 1297, când Wallace, împreună cu oamenii lui sir William Douglas, a atacat cetatea Scone, fosta capitală a regilor scoţieni, unde se ins­talase judecătorul Ornsby, care a reuşit cu greu să scape. În acelaşi timp, în nord, Andrew Murray, un alt lider nemulţumit, a strâns o mică armată şi a redobândit ra­pid controlul regiunii Highlands, cobo­rând şi unindu-şi forţele cu cele ale lui Wallace. În filmul lui Mel Gibson, lucrurile sunt mult mai simple, celelalte căpetenii scoţiene având un rol mai degrabă de­co­rativ (dacă nu chiar de trădători, ceea ce nici nu era departe de adevăr), tocmai pen­tru a nu-i ştirbi gloria lui Wallace.

La 11 septembrie 1297, rebelii scoţieni au înfruntat pentru prima oară o armată en­gleză adevărată, condusă de John de War­ren, Earl of Surrey, şi de lordul Trezo­re­riei, Hugh de Cressingham. Bătălia a avut loc lângă castelul din Stirling, aflat într-o po­ziţie strategică a Scoţiei. Filmul redă des­tul de fidel strategia rebelilor scoţieni, ca­re au folosit suliţe lungi, din lemn, pen­tru a stârni panică în rândul cavaleriei gre­le engleze. Cressingham a fost ucis, frag­mente din pielea lui fiind uscate şi păs­tra­te ca suveniruri de clanurile scoţiene, în timp ce Warren a fugit. Andrew Murray a fost grav rănit în timpul bătăliei şi a murit la scurt timp după aceea. În urma vic­to­riei, Wallace a fost înnobilat, devenind Sir Wallace, oferindu-i-se şi titlul de (sin­gur) Gardian al Tronului. Scoţienii au in­va­dat nordul Angliei (Northumbria). Cro­ni­ca­rii anglo-saxoni s-au plâns mereu de bar­baria acestor incursiuni de jaf, dar ele aveau şi o altă ţintă: distrugerea bazelor de aprovizionare engleze, împiedicând sau întârziind răspunsurile militare engleze. Ine­vitabilul s-a produs, iar în iunie 1298, în­suşi regele englez, cu o armată nu­me­roasă, şi-a făcut apariţia pentru a-i în­vin­ge pe rebelii scoţieni. Wallace a sperat ini­ţial că, dacă trăgea de timp, englezii şi-ar epuiza proviziile şi ar fi forţaţi să plece îna­poi în Anglia. Regele englez, conştient de su­perioritatea sa, a forţat bătălia de la Falkirk, din apropierea Stirlingului, reu­şind să învingă mica armată scoţiană, nu fără pierderi. Wallace a pierdut titlul de Gardian al Tronului, alţi nobili scoţieni gră­bindu-se să îi ia locul, dar a continuat războiul de gherilă împotriva prezenţei en­gleze în Scoţia. În 1305, Wallace a fost cap­turat de englezi, trimis la Londra, unde a fost condamnat la moarte, fiind spânzurat, îne­cat şi tăiat în bucăţi. Execuţia sa i-a asigurat un loc în primele rânduri ale mar­tirilor pentru libertatea Scoţiei.

Edward I stăpânea doar sud-estul Scoţiei, restul regatului fiind îm­părţit între mai mulţi nobili sco­ţieni care, în buna tradiţie cel­tică, se certau unul cu celălalt. Unul dintre aceştia era Robert din clanul Bruce, familie care avea mari proprietăţi în Anglia şi care îşi schimbase loialitatea de mai multe ori, în funcţie de interesul clanului. Chiar şi în filmul lui Gibson este redată balansarea unui Robert the Bruce, însă necopt şi nehotărât, influenţat de ta­tăl său. Totuşi, Robert a avut curaj şi s-a încoronat rege al Scoţiei la Scone, în mar­tie 1306, în condiţiile în care legătura fa­miliei sale cu dinastia Mac Alpin era des­tul de îndepărtată. Gestul era temerar şi din cauza pretenţiilor expansioniste ale re­ge­lui englez.

Robert şi-a dat seama că înco­ro­narea sa nu avea să-l lase indi­ferent pe Edward I, care şi-a tri­mis o rudă îndepărtată, Aymer de Valance, militar expe­ri­men­tat, să facă ordine în Scoţia. Ceea ce a şi făcut într-o primă fază, reuşind să dis­per­seze forţele lui Robert the Bruce, care ia­răşi s-a văzut nevoit să dispară în natură cu doar câteva sute de fideli. Soţia şi alte rude apropiate au fost capturate şi duse în Anglia în cuşti de lemn, iar susţinătorii săi care erau capturaţi erau ucişi. Alţi mag­naţi scoţieni s-au întors împotriva lui, ast­fel încât singura lui şansă a fost fuga. Timp de patru luni nu s-a mai ştiut nimic de el, Robert găsind refugiu în insula Rathlin din largul comitatului nord-irlan­dez Antrim. Dispariţia avea mai degrabă să-l ajute, căci scoţienii şi nenumăratele lor tabere au început să conştientizeze nu numai că aveau nevoie de un lider, dar că Robert ar fi putut fi un rege capabil. În acest intermezzo, Bruce şi-ar fi dat seama că războiul de recucerire a Scoţiei trebuia să fie unul de gherilă, de lungă durată.

Robert the Bruce era diferit faţă de cel care plecase, devenind un lider adevărat, apro­piat de ostaşii săi pedeştri, aband­o­nând siguranţa armurii grele şi viteza ca­lului care îl distingeau pe nobilul medieval de infanteristul de origine modestă. Un cavaler francez mercenar care apăra Cas­telul Perth a fost uimit să-l vadă pe Bruce căţărându-se pe ziduri alături de oamenii săi în timpul asediului fortăreţei, care a fost recucerită de scoţieni. În 1307, Ed­ward I a murit, lasându-i locul fiului său, Edward al II-lea. Treptat, Bruce a reuşit să supună multe dintre căpeteniile de cla­nuri care îl contestau. Englezii continuau să deţină anumite puncte strategice, de regulă, oraşe fortificate (Dundee, Banff, Perth, Edinburgh) care au fost recucerite de scoţieni. Regele englez a invadat din nou Scoţia cu o armată impresionantă pen­tru acele timpuri: 3.000 cavaleri şi 16.000 infanterişti. Scoţienii îl aşteptau cu o armată inferioară, de numai 10.000 de in­fanterişti şi o cavalerie uşoară formată din 500 de oameni. Robert the Bruce era mai degrabă rezervat şi nu foarte doritor să în­frunte armata engleză, temându-se de o în­frângere care i-ar fi fost fatală. Infor­ma­ţiile pe care le-a obţinut de la un nobil sco­ţian care a schimbat părţile, trecând din tabăra engleză în cea scoţiană, l-au făcut să creadă în şansele sale de a învinge armata engleză într-o bătălie decisivă. Ca­re a avut loc la Bannockburn la 24 iunie 1314. Bătălia a reprezentat un adevărat de­zastru pentru englezi, din cei 16.000 de pedeştri, 11.000 fiind ucişi. Această bătălie este redată plastic la finalul filmului şi de Mel Gibson, care nu a greşit când a co­re­lat rebeliunea lui Wallace cu trans­for­ma­rea lui Robert the Bruce, chiar dacă si­tua­ţia politică a fost în multe momente foarte complicată şi volatilă. Regele englez a fu­git de pe câmpul de luptă cu 500 de ca­va­leri.

După această victorie, Robert the Bruce a folosit o parte din­tre prizonierii nobili englezi pen­tru a-şi răscumpăra regina şi alţi susţinători întemniţaţi la Londra. Interesantă este şi dimensiunea pan-celtică a aspiraţiilor lui Robert the Bruce, el susţinându-şi fratele, pe Edward the Bruce, în încercarea acestuia de a de­veni rege al Irlandei. Edward the Bruce a fost încoronat la Dundalk, în 1316, după o serie de mici victorii împotriva unor ba­roni anglo-normanzi. Cursul istoriei ar fi fost, fără îndoială, mult diferit, dacă Ed­ward ar fi reuşit să se menţină în Irlanda şi să formeze un regat viabil care ar fi sprijinit Scoţia în bararea influenţei și pu­terii crescânde a Angliei. În ciuda armatei pe care a trimis-o Robert the Bruce din Sco­ţia în Irlanda pentru a-şi susţine fra­tele, acesta a pierdut bătălia de la Dundalk din 1318, fiind ucis.

Abia la 17 martie 1328, după 14 ani de la bătălia de la Bannockburn, un tratat de pace oficial avea să fie semnat între Scoţia şi Anglia, punându-se capăt la aproape trei decenii de confruntări dure între en­glezi şi scoţieni. Prin acest document, An­glia recunoştea că Scoţia va fi pentru tot­deauna un regat diferit, liber, de sine stă­tă­tor. Tipic medieval, pacea a fost întărită de căsătoria prinţesei Joan, de opt ani, so­ra lui Edward al IIIl-lea, cu băiatul lui Ro­bert the Bruce, David, de numai patru ani! În 1329, Robert the Bruce avea să moa­ră, după ce a trăit o viaţă care a marcat pro­fund istoria Scoţiei.