În căutarea defectelor pierdute

„Spiritul românilor a adus mereu o viaţă de vagabondaj şi n-a cunoscut intimitatea vieţii lăuntrice“ -  Dumitru Drăghicescu scria toate acestea în 1907, când România nu cunoscuse încă dramele produse de schimbările politice şi sociale radicale de după 1945 şi apele tulburi (postcomunismul neocomunist) de după 1989.

Urmând îndemnul maestrului Neagu Dju­vara din timpul dezbaterii Este România altfel?, prilejuită de cartea istoricului bu­cureştean Lucian Boia, care a avut loc, la 20 februarie, la sediul New Europe College, ne-am în­tors privirea către cartea lui Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului ro­mân şi, chiar dacă Lucian Boia a respins categoric orice aplecare şi comparaţie între volumul De ce este România altfel? şi cartea apă­rută acum mai bine de un secol, considerăm că re­citirea cărţii lui Drăghicescu se poate do­vedi un exerciţiu util, cele două nefiind deloc atât de îndepărtate precum am pu­tea crede.

Drăghicescu analizează critic is­toria românilor până în mo­men­tul 1907, punându-şi mul­te întrebări, găsind răspunsuri, unele pertinente, altele discu­tabile. Acum s-a cam uitat cine a fost Du­mitru Drăghicescu, o personalitate foarte in­teresantă, departe de a fi minoră, căci el a fost primul român care şi-a obţinut doc­toratul în sociologie la Sorbona, în anul 1904, sub conducerea ştiinţifică a lui Durk­heim. În timpul primului război mondial, a promovat interesele României în Occi­dent, iar ulterior, în perioada interbelică, a fost numit chiar ambasador al Regatului Român în Mexic. Relevant pentru viziunea sa asupra ruşilor (ce se decelează din lec­tura atentă a principalei sale cărţi), dar şi a sovieticilor, la 14 septembrie 1945 el s-a sinucis.

În mod inevitabil, textul scris de Dră­ghi­cescu este, cum altfel?, ancorat şi in­flu­enţat de spiritul timpului. Nici nu avea cum să fie altfel. Procesul de definire a unor rase sau popoare este probabil la fel de vechi precum apariţia şi transformarea acestora, însă credem că acest fenomen a ajuns la un apogeu în secolul al XIX-lea şi primele decenii ale secolului trecut. De altfel, chiar şi Lucian Boia menţionează câ­teva aspecte despre această situaţie în vo­lumul Tragedia Germaniei: „În secolul al XIX-lea - cu prelungiri notabile şi în vea­cul următor - ideea socotită corectă nu era nicidecum egalitatea raselor, ci, dim­potrivă, inegalitatea dintre ele. Un dis­curs egalizator putea să pară cel mult un paradox curios. Ierarhia era bine stabi­lită: albii sus, galbenii la mijloc şi negrii jos (rasa neagră fiind multă vreme con­si­derată o specie intermediară între omul alb şi maimuţă). Clasificările rasiale se ra­finează de-a lungul secolului, rasele principale fragmentându-se în tot felul de rase secundare, inclusiv în Europa al­bă“. Şi dacă se făceau clasificări, era ab­so­lut normal ca ele să fie şi comparate, dez­bătute, analizate. Ceea ce este de punctat este faptul că definirea / caracterizarea unui popor, în ansamblul său, este un pro­ces complex, care are atât elemente vala­bile, cât şi unele care distorsionează. Este inevitabil să existe o psihologie generală a unui popor, atât timp cât acest popor tră­ieşte într-o matrice (ţară) unde este supus diverselor influenţe. Una este să te uiţi la France 2 sau BBC şi alta să vezi zi de zi, lună de lună, jurnalele de ştiri de la ora 17 de la PRO TV sau să urmăreşti istericele talk-show-uri de la Antena 3.

Drăghicescu pleacă şi de la tot felul de pre­mise la modă în epocă, pre­cum ideea că „este ştiut, caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe ca­re-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară“, pentru a trece în revistă psi­hologia marilor popoare, probabil influenţat de for­maţia sa sociologică fran­ce­ză. Răspunde succint mai multor întrebări. Cum sunt ruşii? „Rusia se înfăţişează ca o societate haotică şi monstruoasă, cu hotare ne­de­fi­nite, cu instituţii şi forme sociale mereu zguduite şi urmând un proces istoric de veş­nice cuceriri, fără sens şi fără mar­gini“ şi aceasta pentru că opinia lui Dră­ghi­cescu despre slavi este una foarte proas­tă, cu atât mai mult cu cât ne-au influ­en­ţat în mod direct (a se vedea doar com­po­nenţa lexicului de origine slavă sau sla­vonă din limba română, mai redus acum faţă de ceea ce era acum un secol-două). „Slavii primitivi nu erau războinici de seamă. Aventurile îndepărtate nu i-au is­pitit. Agricultori, ei au rămas totdeauna bucuroşi la umbra îngrăditurilor lor în­tărite. Nestatornicia slavului îl face să treacă de la o margine la alta. Elas­tici­ta­tea lui îi îngăduie însă de a reveni şi de a se regăsi.“ Cum erau englezii? Dră­ghi­cescu preia formulările lui Emerson, „Fie­care dintre aceşti insulari este o insulă“ sau Carlyle, „Englezii sunt un popor de muţi“, dar adaugă: „însuşirile de temelie ale psihologiei etnice engleze sunt in­di­vidualismul şi dezvoltarea puternică a vie­ţii lăuntrice, a unei voinţe dârze, ne­învinse, puternice, tenace, perseverente şi a unei iniţiative îndrăzneţe“, iar ger­manul „cunoaşte căile ascunse care duc la haos“ – ceea ce, spus în 1907, s-a do­vedit a fi o previziune care s-a îndeplinit cu mare punctualitate.

Interesant este şi cum vedea Drăghicescu situaţiunea la începutul secolului trecut, lucrarea lui fiind o critică necruţătoare a stării naţiunii. El analizează un număr de carenţe caracterologice pe care, într-o iz­bitoare măsură, le regăsim şi astăzi şi poa­te chiar mai accentuate decât erau ele la începutul secolului trecut. În continuare ne luptăm cu corupţia. „În sistemul cen­tralizat autoritar al administraţiei, ro­mâ­nul nu găseşte nici un sprijin şi atunci, ca să-şi afle îndestulare, pleacă cu tim­pul capul sub atotputernicia guvernului, se leapădă de independenţa caracterului ca­re nu e bună decât să-l sărăcească. Re­gimul parlamentar, aşa cum func­ţio­nea­ză la noi, a devenit o şcoală a corupţiei.“ Dar şi „în viaţa reală, românul a avut me­reu convingerea scoasă din practica vieţii de toate zilele că nimic nu se face fără plocon şi bacşiş. Iar ploconul fiecare îl face după pungă“. Un alt defect in­ven­tariat şi de Drăghicescu este tendinţa ro­mânilor de a imita: „Noi am împrumutat, în toată vremea noastră, lucrurile şi ins­tituţiile celor cu care am fost în atingere. Am luat dreptul bizantin de la bulgari, de la cari am luat şi cuvinte şi scrierea; l-am luat apoi de la fanarioţi, când în­râ­u­rirea lor era covârşitoare, de la aus­tri­eci când Austria ne domina, de la fran­cezi când francezii ni se impuneau cu prestigiul lor“. Din cuvintele amare ale au­torului ai putea avea impresia greşită că doar românii au „împrumutat“, când schim­bul de idei, sisteme, forme de civili­zaţie a fost şi este normalitatea europeană, mai ales în condiţiile în care românii nu au fost totuşi izolaţi pe o insulă pustie, cum a fost cazul islandezilor. În plus, este evident că civilizaţiile mai avansate şi-au impus modelul celor mai puţin avansate, care dintotdeauna au avut tendinţa de a prelua. O altă trăsătură negativă disecată es­te lipsa disciplinei: „Neobişnuit cu în­cordările lungi, cu sforţările continue, aproape nimic nu se face la noi fun­da­mental. Totul se face ca şi cum ar fi pen­tru ochii unor drumeţi, care n-au de gând să vină de două ori pe acelaşi drum“. Corolarul indisciplinei este ne­pă­sarea, fatalitatea, iar pentru a o ilustra au­torul reproduce mai multe pasaje ale unor călători străini care au trecut prin Prin­cipate, de la X. Marmier („ce le pasă care este numele stăpânului lor. Ceea ce ştiu ei este să trăiască ca să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Românii moştenesc din tată în fiu o resemnare mu­tă care se schimbă în apatie şi aceas­tă apatie e susţinută însă de neştiinţa lor“) la Le Cler („Românii par liniştiţi şi ne­păsători. Foarte rar vezi fizionomia lor tulburată de mânie sau înveselită de surâs ori luminată de entuziasm“).

Una dintre cauzele decăderii (un termen foarte discutabil) ro­mâ­nilor, în viziunea lui D. Dră­ghi­cescu, ar fi dominaţia otomană şi a slujitorilor ei fideli, fana­rioţii greci, ceea ce s-ar încadra în vi­zi­unea lui Andrei Pleşu despre patriotismul românesc, descrisă recent în Dilema Ve­che: „românii sunt predispuşi să-şi de­lege vinovăţiile asupra altora. Adică ad­mit, la limită, că ar putea avea unele lip­suri, dar asta e, întotdeauna, din cauza împrejurărilor vitrege, a vecinilor, duş­manilor, comploturilor străine etc. De vi­nă e, cu alte cuvinte, celălalt. Altcineva. Adică nimeni. În orice caz, nimeni dintre noi“.

Greu de contestat că influenţa tur­că nu a fost deloc benefică ro­mânilor („Cea mai tristă şi mai mizerabilă amintire a po­porului român sunt turcii“, sus­ţinea şi Cioran, în Schimbarea la faţă a Ro­mâ­ni­ei), cum nu a fost pentru nici un popor bal­canic: „Ca urmare a căderii Ţărilor Ro­­mâne sub turci, curajul, în­drăz­neala, semeţia română lăsară loc unei obiş­nu­inţe înrădăcinate de a se pleca, de a se încovoia şi de a se şterge cât mai mult dinaintea străinilor. Simţul de nea­târ­nare către străini pieri aproape cu to­tul vreme de două veacuri“, „Chipul de trai, îmbrăcămintea, obiceirile, apu­căturile boierimii române erau slugarnic copiate de la turci. Cea mai mică schim­bare care se ivea la Ţarigrad era neîn­târ­ziat co­piată şi la Bucureşti şi Iaşi. Cons­tan­ti­nopulul da tonul Iaşiului tot astfel cum Parisul da tonul provinciei. Fiecare obi­cei turcesc împrumutat, fiecare modă tur­cească imitată introducea în sufletul nostru etnic sămânţa corupţiei şi trân­dăviei care degradează şi degenerează poporul“. Sau: „grecii avură rolul unor ade­văraţi paraziţi care sunt atraşi de mi­zeria unor organisme slabe şi care se pri­păşesc şi nu propăşesc decât în at­mos­fera de sărăcie şi de anemie com­pletă“. Şi Drăghicescu observa diferenţa pe care a avut-o influenţa otomană şi cea germanică asupra noastră. Aceasta se rezuma până la urmă şi la a răspunde la o simplă în­trebare: ce se poate învăţa de la străin, vecinul şi / sau stăpânul tău? De le saşi şi aus­trieci s-a preluat ceva, de la turci şi fa­narioţi cu totul altceva. Relevantă este per­sistenţa în limbajul curent a expresiei de ce te grăbeşti, ce, dau turcii? (cu întregul ei corolar), care are o explicaţie istorică foarte clară.

Una dintre concluzile lui Drăghicescu este că „spiritul românilor a adus mereu o via­ţă de vagabondaj şi n-a cunoscut inti­mitatea vieţii lăuntrice“. De reţinut este că Drăghicescu scria toate acestea în 1907, când România nu cunoscuse încă dramele produse de schimbările politice şi sociale radicale de după 1945 şi apele tulburi (post­comunismul neocomunist) de după 1989. Nu fără să aibă partea ei de dreptate, psihologia naţiunilor a sedus şi continuă să o facă, indiferent dacă ne place sau nu, dacă este corectă din punct de vedere şti­inţific (mai mult ca sigur că nu este) sau nu, fiind o realitate indestructibilă chiar şi într-un continent care şi-a găsit o for­mulă acceptabilă de cooperare şi, implicit, de a nu mai face războaie (Uniunea Eu­ropeană). Auzim în fiecare zi că germanii sunt aşa, francezii altfel, dar italienii... În ace­laşi timp, aceste stereotipuri naţionale, care nu sunt fictive, ci pleacă de la o rea­litate, definesc destul de bine anxietăţile, poziţionările, complexele de inferioritate de­fulate, canalizate către alte direcţii ale fie­cărui popor în raport cu celelalte şi, mai ales, a celor mici faţă de cele mari. //

// DUMITRU DRĂGHICESCU

// Din psihologia poporului român

// Editura Albatros, Bucureşti, 1995