Raiul lui Wallace era chiar Kolîma

Codrut Constantinescu 23.07.2013

De același autor

Surprinzătoare rămâne vizita făcută în mai 1944 de însuşi vicepreşedintele american Henry Wallace (1888-1965) în URSS. Şi nici măcar în orice locşor liber şi bine lustruit din măreaţa Uniune Sovietică, precum era cazul oamenilor de cultură simpatizanţi sau de-a drepul comunişti declaraţi din perioada interbelică, ci chiar într-unul dintre centrele nervoase ale sistemului represiv stalinist: Kolîma. Cine ar fi crezut că sistemul propagandistic sovietic va risca la un asemenea nivel? Însă atunci când totul era aranjat cum se cuvine, împrejurările mai mult decât favorabile (alianţa strânsă dintre SUA şi URSS), iar înaltul oaspete convins încă dinainte de a pune piciorul pe solul îngheţat al tundrei artice, rezultatele nu puteau fi decât spectaculoase.

Henry Wallace a fost cel de al 33-lea vi­ce­preşedinte al Statelor Unite într-o pe­ri­oadă tensionată şi importantă din istoria Americii, între ani 1941-’45 fiind pro­mo­vat de Roosevelt din pos­tura de secretar de stat pen­tru Agricultură, do­me­niu în care susţinuse politicile New Deal. Având în vedere poziţia secundară pe care o deţine un vicepreşedinte ame­rican, mai ales când face parte din echipa unui preşedinte puternic, nici Wallace nu a fost remarcat sau ţinut minte, chiar dacă împrejurările erau cu adevărat istorice. A rămas o urmă strict legată de istoria Gu­lagului şi a vastei materii a pelerinajului ideologic în tărâmul promis, Uniunea So­vietică, şi anume vizita aranjată pe care a făcut-o vicepreşedintele american nu ori­unde, ci tocmai în Siberia Orientală, la Ko­lîma, una dintre cele mai cumplite zone de concentrare a lagărelor staliniste.

După ce l-a văzut la Moscova pe Molotov, Henry Wallace şi-a în­ceput, în mai 1944, turneul de 25 de zile. Venind din Alaska, având în vedere dificultăţile de acces dinspre sud (deţinuţii sclavi erau înghesuiţi în portul Vladivostok în va­poa­re care navigau înspre nord, evitând coas­tele japoneze - s-a înregistrat şi cazul unei nave sovietice înţesată cu deţinuţi care a naufragiat şi care a refuzat ajutorul unor nave de pescuit japoneze, preferând să lase inutila încărcătură să moară îne­cată), delegaţia americană a fost în­tâm­pi­nată de Nikişov, ofiţer superior NKVD, stă­pânul absolut al locurilor, cel care era, de altfel, şi responsabil pentru buna des­fă­şu­rare a evenimentelor. Din întreaga re­la­tare, pe care a publicat-o sub titlul Soviet Asia Mission (New York, 1946), se poate constata cu uşurinţă că vicepreşedintele ame­rican nu şi-a dat seama niciun mo­ment că vizita un lagăr de concentrare.

Henry Wallace a fost cucerit de cele vă­zute (căci, evident, nu avea cum să vadă zecile de mii de deţinuţi). Imediat ce a so­sit la Kolîma, s-a raportat la nenumăratele asemănări dintre cele două mari ţări, e drept, aflate în acele momente către fi­na­lul idilicei alianţe contra-naturii. Ambele ţări erau tinere şi puternice, despovărate de tarele aristocraţiei din istoria eu­ro­peană (care aristocraţie nu e vinovată nici măcar de 1% din victimele produse de bol­şevici)1. Asia sovietică îi aducea aminte de Far Westul american, uitând totuşi un amă­­nunt istoric destul de relevant: vestul american a fost colonizat de oameni liberi, atraşi tocmai de această libertate (pără­sind de multe ori chiar Europa) şi de po­sibilităţile de a trăi ca oameni liberi, în timp ce Siberia nu a atras pe nimeni, dez­voltându-se doar în urma intervenţiilor autoritare atât ale ţarilor (măsuri coer­ci­tive modeste), cât şi ale noii puteri to­ta­li­tare bolşevice (măsuri intensive). Ba, mai mult, Wallace depăşea standardele lin­gă­i­lor prosovietici, afirmând că „nu există alte două ţări mai asemănatoare ca Sta­tele Unite şi Uniunea Sovietică (...) Vas­te­le întinderi ale ţării dumneavoastră, pă­durile ei virgine, fluviile largi şi lacurile întinse, toate tipurile de climă - de la cea tropicală la cea polară – resursele ei inepuizabile, toate îmi aduc aminte de ţi­nutul meu natal“. Despre ofiţerul NKVD care l-a în­soţit, cum altfel, peste tot, Nikişov, a cărui faimă de şef corupt şi bogat din Dal­stroi era bine cunoscută, are o părere favorabilă, vă­zându-l mai degrabă în lu­mina unui capitalist ame­rican: „el manevrează totul pe aici. Cu resursele Dalstroiului la picioarele sale, este milionar“. Plimbându-se cu amicul său „Ivan“ prin taiga, s-a bucurat de mi­nunatul aer al Siberiei, ascultând povestea de succes a lui Nikişov: „A trebuit să mun­cească mult ca să pună pe picioare locul acesta. Cu 12 ani în urmă, au sosit primii locuitori care au construit opt case de pre­fabricate. Astăzi, Magadan are 40.000 de locuitori şi toţi au locuinţe cores­pun­ză­toare“. Este greu să nu te freci la ochi citind acest scurt paragraf care, până la ur­mă, rezumă întreaga orbire voluntară. Evi­dent, primii şi marea majoritate a „lo­cuitorilor“ Magadanului au fost şi erau şi la momentul vizitei demnitarului ame­ri­can deţinuţi condamnaţi pe motive po­li­tice, lucrătorii liberi fiind o modestă mi­noritate, reţinută în acei coclauri îngheţaţi (de unde se extrăgea tot aurul sovietic) cu salarii mult peste media sovietică. Ce să mai adăugăm la sensibilitatea lui Wallace faţă de eforturile unui zbir stalinist pre­cum era (şi) Nikişov, care ar fi „muncit mult“? Vicepreşedintelui american i-au fost prezentaţi şi muncitorii din minele de aur, care ar fi fost „bărbaţi tineri, zdra­veni“. Anne Applebaum nuanţează cu iro­nie: „Mulţi dintre ei se poate să fi fost chiar membri ai Comsomolului, orga­ni­za­ţia co­munistă de tineret, cărora li se dă­duseră haine de mineri şi cizme de cau­ciuc, doar cu câteva ore înainte de so­si­rea lui Wal­lace şi care trebuiau să ştie ce să răs­pun­dă dacă li se vor pune în­trebări“. Wal­lace chiar a vorbit cu ei, con­cluzionând: „Doreau cu ardoare să câş­tige războiul“.

Ivan Nikişov şi Henry Wallace la Magadan în 1944

În mod paradoxal, Wallace a întâlnit, fără să-şi dea seama, deţinuţi în carne şi oase sau doar obiecte fabricate de ei. Oaspetele de vază a fost dus să vadă o expoziţie de bro­derii, spunându-i-se că acele piese fu­seseră lucrate manual de „localnice care se strângeau mereu în timpul iernilor as­pre ca să înveţe lucrul de mână“, când ele fuseseră cusute de deţinute politice cu simţ artistic. Atunci când Wallace s-a oprit să admire două tablouri expuse, ofi­ţerul NKVD le-a luat pur şi simplu de pe perete şi i le-a oferit. Autoarea lor ar fi fost, nici mai mult, nici mai puţin, decât so­ţia zbirului stalinist! Vicepreşedintele ame­rican era impresionat şi nu dădea vreun semn că ar pune sub semnul în­trebării aceas­­tă enormitate. „Aceste două tablouri le trans­mit vizitatorilor care vin în casa mea din Washington frumuseţea peisa­jului rural din Rusia“, avea să scrie în me­moriile sale Henry Wallace, care a asistat şi la o reprezentaţie a unui cor de amatori din Armata Roşie la teatrul din Magadan, el mirându-se că nişte amatori puteau atin­ge astfel de performanţe artistice. De fapt, muzicienii şi cântăreţii de operă erau cu toţii deţinuţi politici care, înainte de ares­tare, condamnare şi trimiterea în Gu­lag, fuseseră angajaţii filarmonicilor şi or­chestrelor din Moscova şi Leningrad. Ei fuseseră avertizaţi ca nu care cumva să-şi dezvăluie adevăratul statut.

Urmând tiparul călătoriilor ide­ologice de convingere (dacă mai era cazul) aranjate, şi Wal­lace şi delegaţia sa s-au des­părţit de calzii săi prieteni so­vietici printr-un mare banchet, în timpul căruia au fost servite mâncăruri extra­va­gante, s-au ţinut toasturi în cinste lui Sta­lin, Churchill şi Roosevelt, s-a băut mult, iar Wallace a ţinut o cuvântare caldă, to­vărăşească, ce în mod sigur a mers la su­fletul torţionarilor din NKVD. „Atât ruşii, cât şi americanii, pe căi diferite, caută un mod de viaţă care să-i permită omu­lui obişnuit de peste tot din lume să pro­fite cât mai mult de tehnologia modernă. Nu există nimic incompatibil între sco­purile şi ţelurile noastre. Cei care pre­tind acest lucru, conştient sau nu, doresc războiul, ceea ce eu consider un act criminal.“ Wallace, ca de altfel toate de­legaţiile cu mii şi mii de camarazi de drum, a plecat înapoi în Occident (Wallace şi-a continuat turneul în Mongolia şi China), în timp ce sutele de mii şi milioanele de deţinuţi politici din cele aproximativ 400 de lagăre ale Gulagului au rămas să mun­cească şi să moară. În timpul celui de-al doilea război mondial rata mortalităţii în Gulag a atins cifre ameţitoare, chiar dacă nu la nivelul atins de Germania nazistă – însă Stalin avea mult mai mult timp. În 1942 au murit 356.560 de deţinuţi politici (unul din patru), în 1943 un număr de 267.826 (unul din cinci), acestea fiind doar statisticile oficiale, şi cam ştim cum erau manevrate şi falsificate acestea (până şi Churchill spunea că el crede doar în statisticile aranjate de el), cifra totală ajungând la 2 milioane de oameni.

Destinul politic al lui Henry Wal­lace a cunoscut parcă o ironie amară, care nu este străină de aceste minciuni furnizate cu mult aplomb. Începând să-i cri­tice deschis pe alţi colegi de cabinet, Roo­sevelt nu l-a mai avut la inimă. În plus, Partidul Democrat căuta să-i pună lui Roo­sevelt un vicepreşedinte de o altă alură2, având în vedere starea de sănătate a pre­şedintelui american în 1944. Astfel încât Wallace nu a mai fost nominalizat la func­ţia de vicepreşedinte în noul mandat câş­tigat de Roosevelt în acelaşi an, locul său fii­nd luat de Harry Truman, omul care avea să devină preşedinte după moartea lui Roosevelt, în aprilie 1945, şi care avea să intre în istorie pentru o cu totul altă abordare faţă de colosul stalinist pe care Wallace îl aprecia atât de mult şi, aparent, sincer. Cert este că lui Wallace i-au lipsit doar 82 de zile pentru a fi cel de al 33-lea preşedinte al SUA. Atitudinea lui de stân­ga s-a manifestat şi în participarea la ale­gerile prezidenţiale din 1948 reprezentând Partidul Progresist şi, mai mult, de refu­zul lui de a dezavua în mod public spri­jinul pe care i l-a oferit Partidul Comunist din SUA. Wallace a câştigat doar 2,4% din votul popular. Republicanii l-au acuzat chiar că ar fi un comunist soft. Istoricul Chris­topher Andrew de la Universitatea din Cambridge, care a studiat Arhiva Mi­trokin, a afirmat că Wallace ar fi fost chiar agent al NKVD/KGB, fără a aduce însă dovezi în acest sens. Drumul Damascului a apărut şi în cazul lui Wallace, care ar fi descoperit adevărul despre Kolîma în urma relatării unui supravieţuitor, Vla­di­mir Petrov. El şi-a cerut scuze în mod pu­blic pentru felul cum a fost prostit de so­vietici. În 1952, a publicat chiar articolul Where I Was Wrong, în care încerca să în­ţeleagă cum de a fost înşelat de regimul sta­linist, afirmând că acum, după cu­noaş­terea naturii criminale a regimului sta­li­nist, a devenit anticomunist. O greşeală re­cunoscută poate fi pe jumătate iertată? //

 

Note:

1. Aspectele vizitei sale sunt preluate de către Anne Applebaum şi reproduse în Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, 2011, Bucureşti, paginile 452-455.

2. Henry Wallace nu fusese deloc foarte iubit de democraţi, mai ales de cei din Sud, el având o atitudine antisegregaţionistă explicită într-o perioadă din istoria SUA când aceasta se bucura în continuare de suport în statele din Sud.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22