De același autor
Despre dezastrul din România contemporană s-a scris și se va mai scrie. De ceva vreme, tot mai multe voci strigă disperarea degradării și distrugerii unei țări. Se semnalează hoții, tendințe mafiote, dictatura banului și dispariția oricăror valori morale. Personal, ca „decrețel“, nu aș fi crezut că pot vreodată regreta ceva din perioada copilăriei și adolescenței. Incredibilii ani 70-80...
Lucrez cu oamenii și asist neputincios la degradarea lor moraă, la scăderea halucinantă a nivelului de bun-simț și la proliferarea speciei „homo mitocanus“. În activitatea zilnică, în trafic, la piață sau aiurea, privesc fețele conaționalilor noștri. Văd figuri încrâncenate, înrăite, pline de ură și violență, gata de scandal și agresiuni. Dar, mai înspăimântător, hidoșenii ale așa-zisei chirurgii estetice sau tatuați umflați de steroizi, autointitulați vedete, care, infatuați, desconsideră pe toți cei ce nu fac parte din regnul lor pseudouman. Și unii, și alții onomatopeici, gălăgioși și tendențioși își etalează arogant bolizii sau hainele „de fițe“ și își expun părerile tâmpe la rang de postulate sau lecții de viață. Din păcate, în instabilitatea emoțională și mimetismul caracteristic vârstei mulți adolescenți îi consideră modele și le urmează conduita.
Sentimentul de sufocare, de trai imposibil de suportat devine dominant în viața cotidiană. Transpare lipsa oricărei speranțe, normalitatea este considerată prostie sau sărăcie. Mă gândesc adesea la reperele morale ale poporului român relevate din baladele și operele literare etalon. Ce ne caracterizează ca popor? Sentimentul de invidie, ura de aproape (pe care eventual îl linșăm să îi luam agoniseala), munca în zadar, cultul lucrului făcut de mântuială, tendințele agresive sau chiar criminale pentru valori efemere. Transpunerea în termeni actuali a baladelor și povestirilor Mioriței, lui Ion sau a lui Manole înseamnă jaful național din ultimii 30 de ani, imposibilitatea de a construi ceva. Distrugerea a tot ceea ce era de întreținut și dezvoltat pe motiv că este demodat, arta de a bate pasul pe loc, vocația de slugi la diverse înalte porți, politica capului plecat, a lingușelii ieftine și a trădării pentru nimic.
Aceste deplorabile vicii caracteriale nu se regăsesc doar în viața politică. Boala este generalizată. Mentalul colectiv așa funcționează. În orice domeniu este un sistem mafiot, cu sfere de influență, încrengături și ramificații de neînțeles pentru o minte normală.
Străbătând țara în lung și în lat observi lesne cât a putut construi și dezvolta incultul și primitivul de Ceaușescu și regimul său. Crease o infrastructură perfect adaptată necesităților acelori ani, dezvoltase industria astfel că țara era independentă din punct de vedere al necesităților curente, se plătiseră (cu imense sacrificii) datoriile externe, iar darul dumnezeiesc al frumuseții și diversității naturii era conservat.
În antiteză, în anii scurși de la căderea regimului comunist, am distrus complet industria și am vândut-o la fier vechi, am devenit dependenți de stăpâni europeni sau transatlantici (nici măcar statut de colonie nu consider că avem), ne distrugem toată natura și biodiversitatea, înghițim la propriu toate chimicalele și deșeurile toxice, am îmbogățit o clică de trădători de țară care conjunctural au avut acces la comandă.
Are oare sens să reluăm temele infrastructurii rutiere sau feroviare? Desigur că nu. Constatăm că acum și călătoria cu avionul este o aventură în România, deoarece trebuie să stai la coadă (of, vocația cozii la români), pentru a te îmbarca, infinit mai mult decât durează călătoria.
Sau tema defrișărilor? Jaf la drumul mare, pentru că scot lemnul oriunde, nici măcar nu se mai ascund. Pe vremuri jefuitorii țării erau declarați trădători de neam și pedepsiți ca atare. Acum ne râd în nas și sunt lăudați.
Nu are sens să mai vorbim nici de destinul Bucureștilor. Dacă celebrul roman al lui Octav Dessila surprindea degradarea morală interbelică din micul Paris, acum ne-ar trebui tomuri pentru a ilustra degradarea fizică a orașului, a calității mediului ambiant și a populației ce îl sodomizează zilnic sub pretextul imbecil al orei exacte care se dă de aici. Atât aerul, cât și viața sunt irespirabile.
De fapt, mai bine nu mai vorbim de nimic în țara asta. Deoarece aici nimic nu se mai întâmplă. Totul e clar, previzibil și predictibil, desigur, într-o analogie ironică cu ceea ce ar trebui să însemne viitorul unei nații sau țări.
Ne lăudăm cu „intelighenția“ poporului român și cu sorgintea noastră nobilă. În fapt suntem neam de barbari venetici pe aceste meleaguri, colonizați cu scursoarea Imperiului Roman imoral și decadent. Viță nobilă, ce mai!!! Metisarea ulterioară cu diverse etnii, a desăvârșit procesul de pierdere a eventualei identități genetice de soi.
Spiritul de turmă sau cel gregar, invocate de Constantin Rădulescu Motru, s-au accentuat și rafinat. Tot poporul vorbește o limbă română pervertită de influențele IT-iste și corporatiste, se îmbracă la fel, împarte o unică valoare morală – arghirofilia, se înghesuie în malluri și la evenimente mondene sau, după posibilități, la festivaluri și sărbători dedicate unor stupide idei de îndobitocire în masă. Consumerismul ieftin a pus stăpânire pe mințile noastre, alergăm după nimic, nu ne mai bucurăm și de fapt nu trăim. Plăcerile supreme sunt materiale, umilirea aproapelui, etalarea bunăstării și epatarea. Forme fără fond sau ambalaje strălucitoare pentru produse fără valoare populează viața socială în această țară.
Aud că după Siria suntem țara care a exportat cel mai mare număr de migranți. Edificator, nu-i așa? În plus, se pare că suntem campioni la exportul de oameni de valoare, cu studii și calități profesionale certificate. Și cireașa de pe tort - de orice vârstă, nicidecum doar tineri sau temerari în căutarea covrigilor din cozile câinilor occidentali.
Pleacă oamenii pentru a avea dreptul la viață. La decență, liniște și bun-simț. La un minim respect și o atmosferă de normalitate.
Încep să mă simt stingher într-o astfel de țară. Faptul că nu vreau să mă schimb și să împart aceste „valori“ actuale mă face inadaptabil sau normal? Întrebare retorică, desigur…
Sunt convins că acest val este de nestăvilit. Procesul de degradare va continua și mai accelerat. Vor distruge tot ce a mai rămas. Vom trăi contemporan cu o generație de mutanți emoțional, caracterial și, din păcate, și fizic. Ca popor, cultivăm grobianismul și respingem cu obstinație tot ceea ce înseamnă simplitate, mici bucurii, tradiție, sentiment sau morală.
Am putea alege retragerea din viața publică, profesională și migrația spre izolare și singurătate. Dar, din nefericire, hoardele de uzurpatori și invadatori vor ajunge și acolo. Și vor continua să masacreze și ultimul colț de natură pură, de liniște și de fascinație a vieții simple și a bucuriei nedisimulate. Să ne luptăm cu valul acesta? Este o aventură. Să încercăm să schimbăm mentalități și să constituim un nucleu de rezistență prin normalitate? Deja se întâmplă acest lucru și, personal, sper să capete amploare și consistență. Dacă și acest curent va fi destructurat, atunci mă întreb ce ne mai rămâne? Poate doar sentimentul că într-o zi orice are un sfârșit sau că roata nu este totuși pătrată! //
