Cazul Felix Alexa nu e doar o metaforă…

...și ce se întâmplă la Teatrul Național din București nu este o vânătoare de vrăjitoare.

Corina Șuteu 17.11.2026

De același autor

În cele două țări occidentale în care am trăit 18 ani (Franța și SUA), situația ar fi fost imediat tranșată, nu juridic, ci moral. Fiindcă într-o democrație consolidată valorile etice ale democrației sunt cele din care decurg instrumentele justiției și ale administrației, și nu invers.

Șocul produs în lumea teatrală, și nu doar din București, a venit din faptul că, la angajarea lui Felix Alexa la TNB, a fost ignorat impactul public al investigației RISE Project „Catedra de abuz”, care a documentat acuzații grave de abuz emoțional și comportament agresiv din partea regizorului, în calitatea sa de cadru didactic la UNATC. Discuția nu mai era vie în acest moment, iar UNATC a reușit, foarte abil, să o camufleze după o vreme. Este și asta, cred, grăitor în sine.

Poate că ar fi fost bine ca o decizie managerială să nu fie o simplă chestiune de repertoriu sau de oportunitate artistică. Instituțiile publice de cultură ar trebui să fie primele care setează standarde de siguranță și integritate, iar normalizarea colaborării cu un creator vizat de mărturii atât de consistente transmite un semnal controversat din multe puncte de vedere. Am încredere că Ada Hausvater (directoarea TNB) va medita la asta de acum înainte.

Din perspectiva mea, când Andrei Șerban i-a cerut lui Felix Alexa să suspende colaborarea cu TNB „până dovedește că acuzațiile sunt nefondate”, problema pusă de marele regizor era una de responsabilitate individuală față de o instituție: ce face un artist când este asociat public cu acuzații grave și când prezența lui generează tensiune în trupă și în comunitatea artistică.

Răspunsul lui Felix Alexa m-a lăsat perplexă și pe mine, și, îndrăznesc să cred, și pe alții. Fiindcă reacția, ținând cont de tonul extrem de decent al cererii, a mutat centrul de greutate al subiectului. În loc ca întrebarea să rămână „ce responsabilitate ai tu, ca artist și ca profesionist, când reacția publică se ridică la un număr de peste două mii de oameni de cultură care semnează o petiție pentru a cere clarificări despre oportunitatea angajării tale?”, discuția devine „cine atacă TNB, cine vrea conducerea teatrului și cine defăimează un artist de valoarea mea” (a lui Felix Alexa, adică). Reputația instituției devine un bun personal, iar cererea de prudență este citită drept o ofensă adusă unui ales.

Andrei Șerban nu îl acuză juridic și nici nu îi afirmă o vinovăție lui Felix Alexa; îi cere un gest de responsabilitate: să facă „necesarul pas înapoi” cât timp planează acuzațiile, pentru a proteja teatrul de presiunea publică.

Alexa răspunde „NU voi face niciun pas înapoi”, susține că acuzațiile sunt false și anunță că îi va da în judecată pe cei pe care îi consideră defăimători.

Un om căruia i se cere prudență față de acuzații serioase reușește să se poziționeze ca victimă, iar cei care îi cer minimală responsabilitate instituțională par agresorii. Nu este o problemă de drept — oricine are dreptul să își apere reputația în instanță —, ci una de moralitate publică: dreptul la apărare nu anulează obligația unei instituții publice de a-și respecta angajații și colaboratorii care consideră că această alegere de regizor determină un climat de lucru inconfortabil și negativ și atinge reputația instituției în sine.

Cazul de la Teatrul Național București arată, într-o formă aproape didactică, cum o discuție despre protecția persoanelor care spun că au fost rănite poate fi transformată într-un conflict despre „reputația artistului”, „comploturile” din instituție și atacurile la adresa managementului. Felix Alexa a respins public acuzațiile, le-a numit „minciuni” și a anunțat acțiuni în instanță împotriva celor pe care îi consideră defăimători; în același timp, a descris criticile ca parte a unei strategii imaginare, menite să ajute – pe cine? – să poată pune mâna pe conducerea TNB.

Or, într-o instituție sănătoasă, ierarhia valorilor ar fi simplă: demnitatea și libera exprimare a celor vulnerabili vin înaintea confortului unei personalități. Prezumția de nevinovăție protejează persoana acuzată de condamnări pripite, dar nu o transformă automat în victimă.

Instituția poate suspenda temporar o colaborare fără să declare o vinovăție, tocmai pentru a nu pune presiune pe cei implicați și pentru a permite o verificare corectă.

Critica publică nu devine automat „defăimare”, iar cererea de transparență nu devine automat „atac la management”.

Cazul TNB arată ce se întâmplă când această ierarhie este răsturnată. Atunci artistul devine intangibil, instituția publică se confundă cu reputația de moment a unei persoane, iar cei care vorbesc sunt etichetați drept dușmani ai teatrului.

Întrebarea reală nu este dacă mai e ceva de făcut, ci dacă mai avem curajul să trăim aliniați la valori pe care, altfel, le revendicăm ca „ale noastre”: solidaritate profesională și, mai ales, capacitatea de a nu confunda puterea cu inocența.

Procesele privind defăimarea sau hărțuirea aparțin justiției; TNB poate totuși decide, administrativ, în ce măsură colaborarea este compatibilă cu climatul de muncă din teatru. Semnăturile, reacțiile artiștilor și presiunea opiniei publice nu înlocuiesc justiția, dar arată că societatea nu acceptă ca abuzul presupus să fie tratat doar ca o problemă de imagine. Iar cazul TNB nu este doar despre un regizor, niște acuzații și un răspuns public. Este despre o cultură instituțională în care autoritatea câștigată prin vechimea în câmpul muncii tinde să înlocuiască regulile, transparența și protecția colectivului angajat.

Atunci când un teatru național își măsoară demnitatea prin capacitatea de a proteja un nume, instituția își pierde tocmai funcția morală care ar trebui să o definească. Pentru că TNB este o instituție publică, finanțată din bani publici și responsabilă față de mulți artiști, salariați, public și societate.

Când reacția instituțională devine „trebuie să apărăm artistul ales de atacuri”, se produce o inversare perversă: persoana puternică este tratată ca parte protejată a instituției, iar cei care ridică probleme sunt tratați ca amenințări la adresa ei. Astfel, teatrul nu mai apare ca un spațiu al libertății și al adevărului, ci ca o fortăreață a reputațiilor.

Din nefericire, cultura instituțională din România are o patologie recurentă: confuzia dintre loialitate și responsabilitate. Când loialitatea devine obligație de tăcere, instituția nu se apără — se autoimunizează. Critica internă este citită drept trădare, martorii sunt percepuți drept factori de destabilizare, iar conducerea confundă controlul narativului cu gestionarea crizei.

Într-un mediu artistic, în mod special, prestigiul poate funcționa ca o formă de capital social extrem de puternică. Un regizor cunoscut, un profesor influent sau o personalitate cu rețele largi de relații poate mobiliza loialități, poate influența cariere și poate face ca tăcerea să pară mai sigură decât vorbitul.

De aceea, când îi răspunde lui Andrei Șerban refuzând orice pas înapoi și prezentându-se drept ținta unei „isterii” sau a unui complot, Felix Alexa nu reacționează doar ca un individ acuzat. Reacționează dintr-o poziție de putere culturală, în care refuzul are consecințe reale: poate descuraja martorii, poate transforma critica în risc profesional și poate face ca instituția să ezite în fața unei decizii corecte.

Valorile sunt inversate, nu pentru că oamenii nu mai știu ce este bine și ce este rău, ci pentru că structurile de putere recompensează ascunderea, nu curajul; protecția numelui, nu protecția persoanei; loialitatea față de ierarhie, nu față de adevăr.

Când cererea de responsabilitate este interpretată drept umilire a unui artist, instituția nu mai funcționează ca spațiu al dreptății, ci ca mecanism de apărare a statu-quo-ului.

Mai e ceva de făcut? Da — dar nu prin discursuri moralizatoare și nici prin condamnări pripite. Se poate face prin schimbarea culturii instituționale. O societate nu își pierde instrumentele morale peste noapte; le pierde treptat, de fiecare dată când instituțiile aleg să uite că puterea, într-o democrație, nu îți dă doar drepturi, ci te și obligă la responsabilitate etică. Dar această responsabilitate începe la nivel individual: de altfel, este atât de interesant că pentru cineva de anvergura internațională a lui Andrei Șerban pasul înapoi pare firesc și necesar, iar pentru Felix Alexa, nu. 

Dar de ce să comparăm ceea ce nu poate fi comparat?

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2026 Revista 22