Întâmplarea care devine destin

Scriu acest articol înainte de a ști rezultatul alegerilor de azi, 18 mai. Sunt sigură că va câștiga Nicușor Dan. Dacă se va dovedi cumva altfel, va fi dramatic și sinistru, dar ceea ce aștern aici rămâne la fel de valabil.

Am primit, din întâmplare, chiar înainte de turul doi al alegerilor, cartea Gabrielei Adameșteanu, „Anii Romantici”, și titlul acestui articol este preluat de la ea. Tot de acolo, redau următorul citat: „Cu vocația mea de outsider, cu mania contrazicerii, pe care părinții mi-au detectat-o de mică, nu m-am prea aflat în postura de soldățel de plumb”. Dincolo de faptul că și eu mă recunosc personal în acest citat, sensul pe care i-l dau aici descrie, aș spune, artele și artiștii, în general. Ca de obicei, autoarea capodoperei „Dimineața pierdută” fixează prin cuvinte mai mult decât enunță ele pur și simplu.

 La o conferință internațională, în anii 2000, un cercetător japonez prezenta studiul comparativ despre relația dintre forțele de ordine - armată și securitate - și arta și artiști. Reieșea din datele cercetării că, indiferent de gradul de democrație al unei țări, între forțele de ordine și artiști există întotdeauna un grad mare de incompatibilitate și o luptă surdă, din partea aparatului de forță, de a „normaliza” și „îmblânzi” artele. Fiindcă, nu-i așa, orice comunitate cu adevărat creativă refuză organic să fie sau să devină „soldățelul de plumb” despre care vorbește Gabriela Adameșteanu. M-am întrebat de nenumărate ori de ce guvernele succesive ale României au dat tot mai puțină importanță susținerii strategice a culturii și, dincolo de argumentele ad-hoc pe care le putem enumera imediat, argumentul real se află tot în sensul citatului de mai sus. Artele conțin sâmburele gândirii critice și, mai ales, sunt capabile să îl comunice emoțional, nu rațional. Iar omul e o ființă emotivă și irațională prin excelență, deci artele au cea mai mare eficiență în a face măștile să cadă și în a pava calea pentru o societate cu cetățeni conștienți și liberi de prejudecăți și de propagandă. Lucrarea lui George Yudice din anii 2000 (The Expediency of Culture) e o demonstrație strălucitoare în acest sens. Autorul atrage atenția asupra faptului că ea, cultura, este instrumentul esențial de educație pentru cetățean, atât pentru acceptarea diversității, cât și pentru înțelegerea și asumarea valorilor democratice și, nu în ultimul rând, pentru clarificări ideologice. Firește, tocmai de aceea, în momentul în care cultura și artele sunt captive unei anumite orientări sau linii ideologice, tot ele au cea mai mare eficiență în a închide mințile comunităților și a croi mesaje de propagandă. Așadar, drumul către oameni este prin emoție, înainte de toate.

Dar artele nu se vând întotdeauna bine, mai ales atunci când sunt inovatoare. Ele cer existența unei arhitecturi care să le încadreze, susținute în modelul european, din bani publici, pentru a putea servi obiective civilizaționale pe lung termen. Așa încât, ideea de a privatiza cultura - fiindcă „asta cere publicul”, poate determina o sărăcire extraordinară a creativității non-repetitive și o sacrificare a conținuturilor noi, singurele care nasc o reală reacție emoțională și elevație spirituală. Astfel, dintr-o perspectivă greșit numită „pragmatică”, ne putem întoarce fără să vrem la celebra abordare thatcheristă care consideră că prin expunerea la artă crește orizontul de așteptare al cetățenilor, or, societatea are nevoie de muncitori, nu de gânditori. Dar de ce să ne întoarcem acolo, mai ales în România, când știm că principalele noastre bunuri de export cu enorm succes sunt artiștii și talentele lor. Când înțelegem că fractura socială actuală vine mai ales din lipsa unei întâlniri constante cu artele diverse și hrănitoare la care multă lume din societatea românească nu mai are acces sau are un acces restricționat economic. Cele două Românii pe care le-au scos atât de violent la iveală alegerile actuale sunt acele Românii care au un acces radical diferit la cultură și interacționează rar cu arta, în toată varietatea ei. Categoria care are acces doar la divertisment devine la fel de auto-suficientă și de auto-referențială ca aceea care se hrănește exclusiv din artă elitistă sau din cea cu mesaj politic prin excelență.

 Dar accesul la cultură înseamnă un vas comunicant către forme cât mai variate de cultură și la conținuturi care nu se consumă, ci îți dau de simțit și de gândit. Iar acest acces este  responsabilitatea, în primul rând, a politicilor publice ale statului.

Într-un recent articol al său, profesorul Mihai Maci observa cu justețe, după o călătorie cu avionul din Spania, prilej cu care asista la dialogurile dintre grupurile de muncitori din diaspora care veneau acasă în vacanță, următoarele. Îl citez:

„Cu excepția unui număr foarte mic de țări – Elveția, Anglia, Statele Unite – în care societatea a creat structurile statului, aproape în toate celelalte statul (construct al Epocii Luminilor și al elitelor burgheze) a avut menirea de a-și crea societatea. Ajunge să ne gândim la felul în care a structurat Napoleon (prin împărțirea administrativă, marile școli și perpetuarea instituțiilor republicane) Franța. Sau la felul în care – la noi – Cuza, doctorul Davilla și Spiru Haret (între alții) au creat un anumit tip de societate. (…) După 1990, statul (în România) s-a retras dintr-o bună parte a societății, care s-a trezit abandonată sieși. Nu ieșiserăm din 1989 când, în întreaga țară, CAP-urile au fost devastate, fiecare a înhățat ce a putut (de la viței la țigle) și producția rurală – atâta câtă era ea – s-a evaporat. Firește, manualele americane pe care le citeam atunci ne explicau că – odată dispărută presiunea statului dictatorial – societatea își revine și începe să se dezvolte în chip firesc și, se promitea acolo, spectaculos. N-am văzut-o nicăieri în lumea noastră. Poate pentru că ne lipsea societatea”. (https://www.contributors.ro/sa-ne-luam-viata-inapoi/)

Așadar, atâta vreme cât pentru politica de stat accesul general la cultură nu va fi o prioritate absolută, echilibrând cu succes participarea masivă și exclusivă la divertisment cultural, fractura socială se va mări și polarizarea actuală va continua să fiarbă surd. Societatea va fi în disoluție, nu în conexiune. Lipsa unei medieri între bulele închise în stereotipii culturale simplificatoare și ne-aspiraționale va rămâne una fatală pentru evoluția acestei societăți, care ar vrea să se re-articuleze, dar nu poate, fiindcă statul nu își face datoria față de ea.

Spuneam mai sus că privatizarea culturii sub argumentul cererii publicului este unul fals pragmatic. Mai exact, este un argument al pragmatismului simplist și prozaic, nu al celui sistemic și vizionar. Dacă s-ar cere Festivalului de teatru de la Sibiu să fie profitabil sau Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), sau Bienalei ART Encounters, sau Festivalului Enescu, toate aceste evenimente nu ar mai fi transformat orașele respective în destinații care aduc mulți turiști, încurajează vizitarea locurilor, susțin consumul… pe scurt, aduc un profit concret unei comunități, dar și unul, simbolic, emancipării sociale și naționale.

 Lupta constantă, de ani întregi, a sistemului cultural - atât cel instituțional, cât și a celui independent - de a beneficia de subvenții suficiente pentru a nu mai funcționa la minimă rezistență și cu sacrificii nepermise cere o revizuire adâncă a relației culturii cu puterea. Cultura este un sistem viu, exact așa ca biodiversitatea. Artiștii debutanți pe care îi susține azi Centrul Național al Dansului, de pildă, pot deveni mai târziu, fiindcă au avut această casă-laborator, creatori inconturnabili. Orice inițiativă artistică aparent minoră, emergentă, dacă este susținută, poate crește în ceva major și patrimonial, mai târziu.

Și, odată cu această creștere, publicul care a acompaniat evoluția descrisă mai sus se emancipează și el, se transformă, punându-și întrebări, emancipându-se intelectual și social. Parafrazez: oamenii care muncesc devin, prin expunerea la artă, oameni care ȘI gândesc, adică oameni al căror orizont de așteptare se extinde și se eliberează de prejudecăți. Devin liberi.

Concluzia mea despre toate acestea, după mulți ani și multe țări parcurse, este că, odată cu instalarea unui nou președinte - repet că am convingerea că acesta va fi Nicușor Dan - avem ocazia (poate unică în ultimele decenii) de a face un lucru esențial. Masa critică astăzi atât de vastă și variată a celor care lucrează în cultură, adică a celor care nu vor și nu pot să fie soldăței de plumb, să folosească momentul prezent ca pe „o întâmplare care devine destin”.

Bineînțeles că nici asta nu va fi ușor. //