De același autor
Nu voi comenta calitatea de documentar a filmului, deși e necesar să declar aici că m-a surprins nonșalanța realizatorilor în privința câtorva decizii cinematografice pe care le consider complet împotriva intenției afirmate a peliculei.
De pildă, Andrew Tate apare în conversație cu o jurnalistă BBC pe care, în mod evident, o domină agresiv. Comentariile ulterioare în legătură cu interviul – adică analiza mimicii și a relevanței toxice a ceea ce spune el și mai ales a modului în care se exprimă – sunt însă înduioșător de ineficiente prin comparație cu extraordinara forță performativă a subiectului filmat. Mă tem că orice tânăr care se va uita la documentar va interpreta comentariile analiștilor comportamentali și pe cele ale lingvistei care descifrează frazarea lui Tate drept „ore de dirigenție”. Tate e direct, carismatic și „trece sticla”. Comentatorii sunt nefericit aleși, deloc seducători și construind argumente circumstanțiale, de multe ori forțate. În plus, documentarul se termină cu informația despre ascensiunea în continuare impresionantă a numărului de tineri care îl urmăresc și îl idolatrizează pe Tate.
Rămân, de aceea, cu o uriașă dilemă urmărind documentarul. Pe cine doreau să convingă autorii și cui se adresau ei, de fapt? Dacă ni se adresau nouă, celor deja convinși că Andrew Tate este un personaj periculos, e o nereușită, fiindcă nu aduc vreun argument nou și devastator sau un punct de vedere interesant în film. Dacă pelicula se adresează celor care îl urmăresc și îl admiră pe Andrew Tate, mi se pare și mai grav, deoarece prezența acestuia pe ecran rămâne la fel de magnetică – el domină scena. Aș spune chiar că atenția care i se acordă de către comentatori este una care îi întărește importanța. În plus, și nu în ultimul rând, știm că orice i s-ar spune unui tânăr, realitatea în care trăiește e cea care îl va influența mai tare. Valorile aspiraționale se educă în familie, la școală și în realitatea trăită. Iar puterea banilor, celebritatea și agresivitatea lui Andrew Tate sunt oglinda perfectă a lumii în care, din păcate, se maturizează tinerii de azi. E ipocrit să nu o recunoaștem. Aspirația adolescenților și post-adolescenților de azi, care au traversat un sistem al educației publice făcut praf în ultimii ani și care își consumă o foarte bună bucată din existență pe rețelele sociale, e perfect înțeleasă și folosită cu mare succes de frații Tate. Relația dintre bărbați și femei, statutul femeilor în societate, problemele de gen, intimitatea, identificarea puterii cu iresponsabilitatea acțiunilor… toate acestea se regăsesc în oglindă în lumea reală pe care tinerii de azi o văd și o trăiesc.
În plus, filmul afirmă că România a fost aleasă ca reședință profesională fiindcă e raiul industriei de videochat și pentru că recuperarea unor tinere fără mijloace, în căutarea unor soluții de supraviețuire, face ca recrutarea acestora să fie floare la ureche aici, ca victime sigure ale traficului de persoane.După ce am văzut documentarul, am căutat cu îngrijorare pe platforme alte filme despre frații Tate și m-am uitat pe YouTube, de asemenea. Numărul de videoclipuri, filme, secvențe, interviuri cu și despre ei este impresionant. Unele se vor critice, dar avalanșa de atenție pe care o nasc este cu dublu tăiș, de aceea nu fac decât să sporească popularitatea celor doi frați.
Concluzia mea după aceste căutări: acolo are loc educația multor tineri bărbați din România și din alte țări. Iar contraponderea unor modele pozitive este inexistentă, în orice caz este foarte greu de reperat. Fiindcă mințile capturate de rețelele sociale și de programe ca „Insula iubirii” vor tânji mereu după același tip de combustibil al seducției toxice. Este ca o expansiune în viața mentală de zi cu zi a McDonald’s-ului și a băuturii Coca-Cola. Știm că ne fac rău și totuși consumăm – cel puțin o parte dintre noi – în neștire. Și asta ne distruge papilele gustative pentru a putea savura mâncare de bună calitate. Dar ce mai contează, avem frenezia plăcerii de moment.
Pentru mine, întrebarea esențială acum este următoarea: ce oferă educația publică din România pentru ca tinerii să-și modeleze măcar o parte dintre valorile existenței viitoare în afara acestui spațiu brutal și negativ, pe care unii ca frații Tate îl exemplifică perfect?
Din păcate, nu oferă nimic.
Discuțiile despre programa educațională și despre infrastructura educațională se bazează încă în România pe o arhitectură a transmisiei și pe un sistem de formare care nu mai corespund compoziției și provocărilor societăților de azi. Sigur că este mai ușor să vorbești despre refondarea unui sistem al educației publice decât să-l pui în practică, dar de acolo pleacă, în realitate, totul.
Respectarea principiilor, protecția mediului, legitimarea existenței după norme sociale echilibrate și integrate, antrenarea spiritului critic și înțelegerea responsabilităților individuale în regim democratic, asumarea dezvoltării spirituale și intelectuale ca aspirație esențială… toate își au originea în educație.O educație publică emancipată și refondată ar trebui să poată face față cu succes fraților Tate și să fascineze la fel de mult ca „Insula iubirii”. Doar că pentru asta ar trebui ca decidenții și practicanții educației să aibă resursele și capacitățile să iasă din grile și din formate educaționale depășite și să se preocupe, înainte de toate, de inovație.Toate acestea sună a platitudini bine-cunoscute și acceptate mental de toată lumea. Doar că nimeni nu pare să le ia în serios activ.
Uitându-mă la documentarul despre care am scris aici, mi-am dat seama că filme de acest fel oferă, dincolo de stratul de divertisment eșuat, și informații prețioase. De pildă, demonstrează că subiectele abordate de Andrew Tate ating un nerv intens de interes al tineretului. Pot aceste subiecte fi atinse din altă perspectivă de educatori capabili să fie la fel de performativi? Lipsa de mentorat personalizat pentru probleme delicate și pentru vârste la care personalitatea se formează e, de asemenea, o evidență. Cum răspunde școala noastră publică la asta? Conversația despre relațiile dintre bărbați și femei, despre relația dintre plăcere și fericire, despre relația dintre putere și responsabilitate, despre relația cu banii ca însemn al dominației… Unde și când tratează școala publică aceste subiecte în mod constant și pertinent?În fine, raportul cu aparența fizică și cu însuși termenul de „masculinitate”, ca și cu cel de feminitate, de altfel, este subiect central al evoluției într-o lume cu provocări din ce în ce mai complexe. Eticheta reușitei trebuie să poată fi pusă pe imagini diferite de cele ale fraților Tate. Altfel, realitatea celor de mâine doar așa va arăta și poate că nu e versiunea umană cea mai fericită.
În fine, mi-a mai venit zilele acestea inima la loc urmărind-o la învestirea primarului din NY pe soția acestuia, Rama Duwaji. M-a bucurat că proiectează pe ecranul bombastic al globului imaginea unui stil discret și rafinat. De asemenea, m-a bucurat foarte mult că este o artistă. Așa cum și mama lui Mamdani este o artistă. Arta și frumosul, în sens generic, trebuie să regăsească o cale să fie, din nou, în centru, plasate sub spotul principal pentru cei care privesc. Fiindcă și arta, și frumosul sunt educative în sine. Iar cu o realitate brutală și tranzacțională și dezbrăcată de bun gust și în groapă în kitsch, numai frumosul mai poate lupta cu adevărat.
Poate că de aceea de câte ori merg la Veneția îmi spun: oare cum văd cei născuți și scăldați în atâta splendoare, de când deschid ochii, restul lumii? Nu știu câți tineri bărbați din Veneția îi urmăresc pe frați. Îndrăznesc să cred că mai puțini decât cei de pe alte meleaguri. De altfel, cred că frații Tate nu merg prea des la Veneția, fiindcă nu ar avea unde să-și etaleze mașinile și nu am aflat să-și fi cumpărat vreun iaht.Ceea ce îmi dă un frison rece însă este faptul că s-ar putea să fi aflat și ei că, dacă nu va fi salvată, Veneția se scufundă.
