PNL

Cu rufele curate

Cosmin Alexandru 10.12.2013

De același autor

Într-o cultură colectivistă să pui cuiva o întrebare în loc să-i dai un răspuns e un exercițiu dureros. Te invalidează ca om. Cum adică, tu nu știi, nu ești atât de puternic încât să ai deja cel mai bun răspuns, toate răspunsurile, pentru toată lumea?

Acum câteva zile am scris pe Facebook o postare în care deplângeam lipsa de ins­pirație a unor producători de elec­tro­cas­nice care își chinuie produsele cu nume precum EWW1476HDW sau Maxx 5 WVD24520EU. Astea două erau cele din care ur­ma să ne alegem noi noua mașină de spălat rufe. Be­nign. Ce a urmat, însă, m-a luat complet prin sur­prin­dere.

Prieteni din viața reală sau din cea virtuală, cunoscuți și complet necunoscuți au în­ceput să-mi recomande ce altă mașină de spălat rufe să-mi cum­păr. De ce unele sunt mai bune ca altele, de ce lor le place una sau alta. La un mo­ment dat, un comentator a semnalat că in­tervenția mea nu cerea recomandări de pro­dus, ci încerca să atragă atenția asupra unei scăpări de marketing. Inutil.

Comentariul n-a mișcat pe nimeni. Do­rin­ța irepresibilă de a ajuta nu ține cont de nicio barieră. Totuși, pe parcursul câtorva zeci de comentarii binevoitoare, nimeni nu s-a întrebat și nu m-a întrebat de ce anu­me am nevoie. Toată lumea a presupus candid că toate criteriile care sunt im­por­tante pentru ei sunt importante și pentru mi­ne. Punct.

Nimeni nu știa dacă decizia mea se baza pe dimensiunile mașinii, pe clasa de ener­gie, pe disponibilitatea funcției de uscare, pe tipul de programe, pe preț, pe culoare sau chiar pe proveniența de la un anumit producător. Și deși nimeni nu știa nimic despre nevoile mele, toți știau foarte bine ce mi-ar trebui ca să le satisfac. Nu e un pic ciudat? Chiar un pic mai mult?

Mi-e clar că o apuc pe un drum periculos. Risc ca punerea problemei în acest fel să mă transforme pentru unii dintre prieteni, reali sau virtuali, într-un fițos au­to­su­fi­cient și nerecunoscător fa­ță de oameni care și-au lu­at din timpul, energia și cu­noștințele lor ca să-mi în­tindă o mână de ajutor. Fap­tul că n-o cerusem pen­tru că nu aveam nevoie de ea e un detaliu derizoriu. Nu poți refuza un ajutor dat cu bună intenție și bu­nă-credință.

Las’ că m-a mai bântuit o di­lemă. M-am întrebat dacă există po­si­bi­litatea ca, la 44 de ani, cu casă, familie, trei copii și câteva firme crescute, să nu fiu în stare să-mi aleg, împreună cu soția mea, o mașină de spălat rufe. Adică dacă cei care-mi oferă voluntar ajutorul se gân­desc că am mare nevoie de el, dar nu l-am cerut din timiditate.

Unul dintre efectele unei culturi profund co­lectiviste, ca a noastră, e ăsta: noi știm lu­cruri despre ceilalți. Nu trebuie să-i în­trebăm nimic. Trebuie doar să le dăm răs­punsurile de care suntem convinși că au nevoie, chiar dacă încă nu conștientizează că au nevoie de ele. Când facem asta, abor­darea e perfect justificată. Îi ajutăm, îi lă­murim, îi scăpăm de probleme. Le facem un bine. Când, însă, ceilalți fac asta cu noi, ne scoate din sărite. Nu ne face bine de­loc. Ne-ar face mult mai bine ca, îna­in­t­e să ne pună în palmă o pastilă din cutia lui cu pastile, celălalt să ne întrebe ce ne doare. Și dacă n-ar fi mai bine căutăm o pastilă în cutia noastră.

Asist frecvent la întâlniri lungi în care toa­tă lumea răspunde la toată lumea, deși ni­meni nu întreabă nimic pe nimeni. Acum niște ani chiar le convocam și le con­du­ceam. La final, toți pleacă obosiți, de­mo­ti­vați și nemulțumiți. Deși fiecare venise cu cele mai bune răspunsuri care pot exista, ceilalți n-au fost dispuși să le înțeleagă și să le accepte. Dacă ceilalți s-ar schimba, lucrurile ar merge ca pe roate. Toți am fi mult mai eficienți și mai bucuroși, dacă cei­lalți ar fi de acord să facă ce credem noi că e mai bine să facă. Ne scapă că și cei­lalți cred exact același lucru despre noi.

Într-o cultură colectivistă să pui cuiva o în­trebare în loc să-i dai un răspuns e un exercițiu dureros. Te invalidează ca om. Cum adică, tu nu știi, nu ești atât de pu­ternic încât să ai deja cel mai bun răs­puns, toate răspunsurile, pentru toată lu­mea? Pe de altă parte, dacă-l întrebi, îl chinui. Tre­buie să gândească cu capul lui și cine știe ce idei îi mai vin, care disturbă „armonia“ grupului. Nu mai bine îl scu­tești de ne­ca­zuri și îi zici direct cum stă treaba? Fie că vorbim de familie, de co­mu­nitate sau de organizație, așa funcționează cel mai per­fid presiunea și controlul gru­pului: tu nu întrebi, dar noi îți răs­pun­dem. A, nu vrei să iei răspunsul în con­si­derare, ai și tu răspunsurile tale, înseamnă că n-ai nevoie de noi, ia fă matale pași și cântă la altă ma­să! Noi, aici, ne ascultăm unii pe alții.

Nu întâmplător, acest dialog al surzilor se arată în toată strâmbătatea lui în spațiul pu­blic. Noi știm ce-ar trebui să facă po­li­ti­cienii, artiștii, sportivii, șoferii, jurn­aliș­tii, finanța mondială și le-o spunem în fie­care zi. Cei care ne conduc știu ce-ar tre­bui să facem noi și ne-o scriu în fiecare pro­iect de lege sau ne-o spun în fiecare zi la te­le­vi­­­zor. Toată lumea ajută și ceartă pe toa­tă lu­mea. Totuși, deși le spălăm mereu în pu­blic, rufele continuă să rămână mur­dare. //

TAGS:

Opinii

Andrian Moraru

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22