De același autor
Putința de a vedea binele în celălalt, mai ales în cel de aproape, e primul pas spre reconstrucția unei societăți normale. Una în care copiii nu renunță la zâmbete pentru că adulții nu mai au timp de ele, fiind prea preocupați să se judece unii pe alții.
De ceva vreme, trăiesc niște momente aparte. Fetița mea de zece luni, Selona, e foarte sociabilă și comunicativă. Deși nu vorbește. Sau, mă rog, nu vorbește cum vorbesc adulții. Dar zice lucruri pe limba ei. Are exclamații, mirări, chiote de bucurie. Și e foarte darnică cu ele.
Când mergem la plimbare sau la cumpărături prin mall, înaintăm destul de greu pentru că ea zâmbește oamenilor din cărucior. Și nu puțini se opresc și exclamă: „Uite, mi-a zâmbit!“. Apoi se apleacă și încearcă să se mai bucure în continuare de zâmbetele și căldura copilului.
Cel mai seduse sunt vânzătoarele din magazine. Pentru că acolo zăbovim un pic, se strâng ciorchine și concurează pentru gesturile Selonei. „Ai văzut, fată, cum mi-a zâmbit, vai ce dulce e! Uite, și mie mi-a zâmbit ! Și mie!“ Și tot așa.
Cele mai neverosimile victime sunt, însă, bodyguarzii din magazine. Când ne apropiem de intrare sunt sobri, țepeni, adeseori încruntați. Au o treabă, sunt vigilenți. Cam pe la doi metri, așa, nu trebuie să mă uit la fetiță că văd transformarea pe fața lor. În două secunde le înflorește un zâmbet, un pic hazliu din lipsă de exercițiu, și devin instantaneu niște tăntițe joviale și jucăușe. Se pitesc pe după cărucior, după standuri, au energie, entuziasm și imaginație. Aș da orice să-i pot filma.
Nu cred că Selona e un copil ieșit din comun. Poate e un pic mai relaxat decât majoritatea, pentru că așa suntem noi cu ea. Dar, atunci când zâmbește necunoscuților, îi face pe fiecare să se simtă foarte special. Pentru că fiecare e convins că-i zâmbește numai lui. De aici și extazul. Fiecare e convins că e meritul lui pentru că fetița îi zâmbește. Copilul ăsta de zece luni a observat, în sfârșit, în ei, ce oameni buni sunt și de ce chimie specială sunt capabili, dacă cineva le dă o șansă. Una singură.
Mulți ne trăim viețile așa. Așteptând pe cineva care să vadă binele din noi. Suntem sătui de toți care ne arată, cu orice ocazie, oricât de neînsemnată, neajunsurile noastre. Minusurile, crispările și fricile noastre. Și pentru că ceilalți ne tratează așa de mici, ne-am învățat să răspundem la fel. Iar un zâmbet generos și încrezător ne ia complet prin surprindere. Ne transformă subit în oamenii care am vrea să fim, care am putea să fim, care am merita să fim.
Mall-ul e un eșantion reprezentativ pentru spațiul public românesc. Un spațiu populat până la refuz cu oameni care se displac. Profund, funciar, iremediabil. Ai zice că se displac dinainte de a se fi născut, atât de înverșunată e nepotrivirea. Nimeni nu e suficient de bun pentru nimeni. Nu știu cum e pe partea stângă a eșicherului politic, pentru că n-am niciun prieten sau cunoscut cu astfel de înclinații. Dar pe dreapta e prăpăd.
Orice grup care se adună cât de cât într-un loc sfârșește prin a se sparge. E o chestiune de săptămâni sau cel mult luni, până când noile grupulețe își afișează public disconfortul sau chiar disprețul reciproc. Cei care acum șase luni erau frecventabili, acum sunt indezirabili. Toți sunt un fel de bodyguarzi ai onoarei, virtuții și speranței, de care nu trece nimeni.
Dreapta românească a ajuns un mall cu magazine din ce în ce mai mici, cu bodyguarzi din ce în ce mai triști și cu vizitatori din ce în ce mai obosiți. Cumpărători, și mai puțini.
Am înțeles că unitatea dreptei iese din discuție. Dar măcar civilitatea dreptei rămâne în discuție? Capacitatea liderilor politici de a-și vorbi decent, de a avea o minimă platformă de acord asupra chestiunilor esențiale rămâne un scop?
Aflăm toată ziua pe ce nu se înțeleg liderii dreptei. Că unu-i așa, că altu-i altfel, că unul a fost cu cineva, că altul a fost cu altcineva, că unul a zis, că altul a scris, că unul a luat, că altul a dat etc. Dar ce-ar fi dacă am afla și lucrurile pe care ei se înțeleg? Probleme importante ale țării despre ale căror soluții liderii dreptei sunt de acord. Locuri în care ei ar fi capabili să accepte un bine comun. Adică să vadă în ceilalți binele pe care se așteaptă ca ceilalți să-l vadă în ei. N-ar fi un bun început?
România n-are nevoie doar de o bună guvernanță. Nici nu o poate căpăta înainte să redobândească buna-cuviință. Valorile n-au niciun rost dacă nu sunt aplicate în viața de zi cu zi. Putința de a vedea binele în celălalt, mai ales în cel de aproape, e primul pas spre reconstrucția unei societăți normale. Una în care copiii nu renunță la zâmbete pentru că adulții nu mai au timp de ele, fiind prea preocupați să se judece unii pe alții. //
