Dreapta judecată

Putința de a vedea binele în celălalt, mai ales în cel de aproape, e primul pas spre reconstrucția unei societăți normale. Una în care copiii nu renunță la zâmbete pentru că adulții nu mai au timp de ele, fiind prea preocupați să se judece unii pe alții.

De ceva vreme, trăiesc niște momente apar­te. Fetița mea de zece luni, Selona, e foarte sociabilă și comunicativă. Deși nu vorbește. Sau, mă rog, nu vorbește cum vorbesc adul­ții. Dar zice lucruri pe limba ei. Are exclamații, mirări, chi­ote de bucurie. Și e foarte dar­nică cu ele.

Când mergem la plimbare sau la cumpărături prin mall, înaintăm destul de greu pen­tru că ea zâmbește oamenilor din cărucior. Și nu puțini se opresc și exclamă: „Uite, mi-a zâmbit!“. Apoi se apleacă și încearcă să se mai bucure în continuare de zâmbetele și căldura copilului.

Cel mai seduse sunt vânzătoarele din ma­gazine. Pentru că acolo zăbovim un pic, se strâng ciorchine și concurează pentru ges­tu­rile Selonei. „Ai văzut, fată, cum mi-a zâmbit, vai ce dulce e! Uite, și mie mi-a zâmbit ! Și mie!“ Și tot așa.

Cele mai neverosimile victime sunt, însă, bo­dyguarzii din magazine. Când ne apropiem de intrare sunt sobri, țepeni, adeseori încruntați. Au o treabă, sunt vigilenți. Cam pe la doi metri, așa, nu trebuie să mă uit la fetiță că văd trans­formarea pe fața lor. În două se­cun­de le în­flo­rește un zâmbet, un pic hazliu din lipsă de exer­cițiu, și devin instantaneu niște tăn­tițe jo­viale și jucăușe. Se pitesc pe după că­­rucior, după standuri, au ener­­gie, entuziasm și ima­gi­nație. Aș da orice să-i pot fil­ma.

Nu cred că Selona e un copil ie­șit din comun. Poate e un pic mai relaxat decât ma­jo­ri­ta­tea, pentru că așa suntem noi cu ea. Dar, atunci când zâm­bește ne­cunoscuților, îi face pe fiecare să se simtă foarte special. Pentru că fiecare e con­vins că-i zâmbește numai lui. De aici și ex­ta­zul. Fiecare e convins că e meritul lui pen­tru că fe­tița îi zâmbește. Copilul ăsta de zece luni a observat, în sfârșit, în ei, ce oameni buni sunt și de ce chimie specială sunt capabili, da­că cineva le dă o șansă. Una singură.

Mulți ne trăim viețile așa. Așteptând pe ci­ne­va care să vadă binele din noi. Suntem să­tui de toți care ne arată, cu orice ocazie, ori­cât de neînsemnată, neajunsurile noastre. Mi­nu­surile, crispările și fricile noastre. Și pentru că ceilalți ne tratează așa de mici, ne-am în­vă­țat să răspundem la fel. Iar un zâmbet ge­ne­ros și încrezător ne ia complet prin sur­prin­dere. Ne transformă subit în oamenii care am vrea să fim, care am putea să fim, care am merita să fim.

Mall-ul e un eșantion reprezentativ pentru spa­­țiul public românesc. Un spațiu populat pâ­nă la refuz cu oameni care se displac. Pro­fund, fun­ciar, iremediabil. Ai zice că se dis­plac dinainte de a se fi născut, atât de în­ver­șunată e ne­po­tri­virea. Nimeni nu e suficient de bun pentru ni­meni. Nu știu cum e pe par­tea stângă a eși­cherului politic, pentru că n-am niciun prie­ten sau cunoscut cu astfel de înclinații. Dar pe dreapta e prăpăd.

Orice grup care se adună cât de cât într-un loc sfârșește prin a se sparge. E o chestiune de săptămâni sau cel mult luni, până când noile grupulețe își afișează public disconfortul sau chiar disprețul reciproc. Cei care acum șa­se luni erau frecventabili, acum sunt in­de­zirabili. Toți sunt un fel de bodyguarzi ai onoarei, vir­tuții și speranței, de care nu trece nimeni.

Dreapta românească a ajuns un mall cu ma­gazine din ce în ce mai mici, cu bodyguarzi din ce în ce mai triști și cu vizitatori din ce în ce mai obosiți. Cumpărători, și mai puțini.

Am înțeles că unitatea dreptei iese din dis­cu­ție. Dar măcar civilitatea dreptei rămâne în dis­cuție? Capacitatea liderilor politici de a-și vor­bi decent, de a avea o minimă platformă de acord asupra chestiunilor esențiale rămâne un scop?

Aflăm toată ziua pe ce nu se înțeleg liderii dreptei. Că unu-i așa, că altu-i altfel, că unul a fost cu cineva, că altul a fost cu altcineva, că unul a zis, că altul a scris, că unul a luat, că al­­tul a dat etc. Dar ce-ar fi dacă am afla și lu­cru­rile pe care ei se înțeleg? Probleme im­por­tante ale țării despre ale căror soluții li­derii drep­tei sunt de acord. Locuri în care ei ar fi ca­pa­bili să accepte un bine comun. Adică să vadă în ceilalți binele pe care se așteaptă ca ceilalți să-l vadă în ei. N-ar fi un bun în­ceput?

România n-are nevoie doar de o bună gu­vernanță. Nici nu o poate căpăta înainte să redobândească buna-cuviință. Valorile n-au niciun rost dacă nu sunt aplicate în viața de zi cu zi. Putința de a vedea binele în celălalt, mai ales în cel de aproape, e primul pas spre reconstrucția unei societăți normale. Una în care copiii nu renunță la zâmbete pentru că adulții nu mai au timp de ele, fiind prea pre­ocupați să se judece unii pe alții. //