Frica de democrație

„Democrația“ baronilor locali a dat încă o bătălie cu aplicarea corectă a legii într-o democrație europeană. În lupta cu statul de drept, ei se folosesc în mod democratic de pătura societății care înțelege și își dorește cel mai puțin democrația. Mi-e frică de momentul în care lor n-o să le mai fie.

În ziua referendumului, am ales să fiu ob­ser­va­tor într-o secție de la marginea orașului Giur­giu. Am întrebat un coleg localnic care sunt cele mai problematice zone și mi-a fost indicată asta, ca fiind una cu an­tecedente de mită și scan­daluri electorale. N-am în­tre­bat de detalii, dar ceva pro­ble­me trebuie că vor fi fost în trecut, pentru că preşedinta secției de votare era a treia per­soană numită, cu doar câ­teva zile înainte, pe funcție, după ce precedenții doi pre­șe­dinți numiți dăduseră bir cu fu­giții. Din fericire pentru toată lu­mea, nu am apucat să constat nicio ne­re­gu­lă. Toți cei care au participat la vot s-au com­portat întru totul civilizat și respectuos.

Însă, încă înainte să văd alegătorii, am văzut comisia formată din reprezentanții partidelor în secția de votare. A fost pentru prima dată de când mă știu când am văzut, în România, oa­meni cu putere și autoritate cărora le e frică să fure. Foarte frică. Președinta secției de votare ne-a spus de la bun început că to­tul trebuie să se desfășoare cu cea mai mare corectitudine și legalitate posibile, pentru că, sub nicio formă, ea nu vrea să se trezească cu DNA-ul sau procuratura pe cap, să ajungă pe YouTube sau pe la televiziuni.

Am rămas perplex. Mi-aduceam aminte foar­te limpede de alegerile din 2004, la finalul regimului Năs­tase, când diriguitorii secțiilor de votare n-aveau nici cea mai mică tresărire când li se pomenea de aplicarea legii, iar aroganța legată de imu­ni­tatea lor era egalată doar de obe­diența și prostia lor. Acum si­tuația din fața mea era la 180 de grade. Delegații pe ca­re i-am văzut acolo erau foar­te conștienți că legea li se aplică și lor și că pot plăti nu doar pentru premeditare, ci și pen­tru neglijență. Așadar totul a mers strună, la vedere, complet transparent și consensual. Ne-a trebuit doar puțină organizare. Deși era clar că aveam așteptări perfect contrare le­ga­te de rezultatul referendumului, am păstrat pe parcursul zilei cele mai bune relații și ne-am des­părțit după miezul nopții în aceleași condiții.

Dacă ăsta e rezultatul statului „polițienesc“ ca­­re i se reproșează lui Traian Băsescu, am o sin­­gură întrebare: unde semnez pentru pre­lun­girea lui? Dacă frica de aplicare a legii face oa­menii să se comporte corect și transparent, mai vreau. Mi-aș dori ca reprezentanții partidelor și autorităților să nu mai fure pentru că asta face parte din sistemul lor de valori, dar pa­re-se că drumul până acolo nu poate ocoli fri­ca de consecințele furtului. De la prim-mi­nis­tru până la cel mai îndepărtat paznic de tarla.

Mi-am adus apoi aminte de remarca unei cu­noștințe despre dificultățile întâmpinate de no­ii numiți politic ai USL-ului în ministere. Cum au ajuns la butoane, oamenii au început să-și (re)facă jocurile pentru drenarea bu­ge­tului de stat. Spre marea lor surpriză, însă, ma­re parte dintre funcționarii care ar fi tre­buit să participe sau să închidă ochii la aceste acțiuni n-au făcut asta, pe un considerent foarte explicit: „până nu rezolvați cu DNA-ul, nu mișcăm un deget; nu ne mai punem pie­lea la bătaie pentru că ăștia saltă acum pe ori­cine!“. Reacția USL-ului a fost promptă: prin­tr-o ordonanță de urgență a dublat pragul va­lo­ric al achizițiilor publice pentru care nu mai e nevoie de licitații, adică de documente, sem­nă­turi și verificări.

Am avut în secție mulți votanți care nu știau nici să scrie, nici să citească. Care nu aveau ni­ciun venit oficial și nu avuseseră niciodată vreun loc de muncă. Alții regretau vremea lui Cea­ușescu, pentru că atunci orașul avea mul­te fabrici și aveai unde munci și de unde fura. Ei spuneau lucrurile astea sus și tare. Oamenii din jurul secției unde am fost observator au fost chemați sau aduși la urne (unii nu ve­deau și nu auzeau) ca să își exprime opinia da­că președintele țării a încălcat sau nu Cons­tituția. Dar mulți nu puteau citi această Cons­tituție, am mari rezerve că majoritatea știau că există una sau ce prevede ea. Așa stând lucrurile, ne mai aflăm într-un exercițiu de­mo­cratic? Este exprimarea unei opinii despre ni­mic un drept? Dacă ți se cere să pui ștampila pe DA pentru că președintele n-a respectat Constituția și tu declari răspicat că vrei să pui ștampila pe DA pentru că nu ți-a dat un aju­tor social mai mare, mai suntem într-un exer­cițiu democratic?

În alte județe și în alte secții de votare, mai ales din sudul României, lucrurile nu au fost deloc liniștite. „Democrația“ baronilor locali a dat încă o bătălie cu aplicarea corectă a legii într-o democrație europeană. În lupta cu sta­tul de drept, ei se folosesc în mod democratic de pătura societății care înțelege și își dorește cel mai puțin democrația. Mi-e frică de mo­mentul în care lor n-o să le mai fie. //