De același autor
Numirea lui Mihai-Răzvan Ungureanu în postul de premier poate fi cea mai importantă mişcare politică de după revoluţie.
Precedenta încercare de redesenare a spectrului politic, victoria CDR şi a lui Emil Constantinescu din 1996, nu a produs decât o mică parte din efectele scontate. Asta pentru că vechea gardă, şi de politicieni, şi de votanţi, era încă mult prea dominantă. Acum, însă, lucrurile au şansa să stea altfel.
Numirea lui Ungureanu nu a dat şah doar opoziţiei, ci şi PDL. El se află acum în faţa unei dileme considerabile: dacă lasă sau ajută noua generaţie de miniştri să-şi facă treaba cu succes, prezenţa vechii gărzi în fruntea listelor parlamentare din toamnă va fi sancţionată prompt de electorat. Dacă îşi sabotează noile nume, efectul va fi unul generalizat de respingere a PDL la viitoarele alegeri.
În privinţa reacţiei opoziţiei, nu credeam că voi ajunge să scriu vreodată asta, dar Ponta a demonstrat un comportament mult mai occidental decât PNL. A intuit că i se oferă şi lui şansa de a împinge pe tuşă vechea gardă din PSD şi a exploatat-o remarcabil prin disocierea de istericalele lui Crin şi de abordarea obsesivă anti-Băsescu a USL. Dacă PDL îşi menţine în prim-plan o nouă garnitură pentru alegerile din toamnă, PSD nu o poate concura tot cu Năstase, Hrebenciuc şi compania.
Cea mai dezamăgitoare reacţie la suflul nou care adie în politica românească a avut-o partidul de la care am fi fost îndreptăţiţi să sperăm cel mai mult, PNL. În timp ce premierul Ungureanu îi îndemna pe români la pus mâna pe lopată pentru deszăpezire, Antonescu găsea de cuviinţă să-i îndemne la pus mâna pe telecomandă pentru a gira violarea intimităţii demnitarilor publici. Nu e doar o diferenţă de retorică, ci una de sistem de valori, care îl plasează pe actualul lider liberal mult în afara aşteptărilor fireşti pe care le putem avea de la un lider politic.
În lumea de business a ultimilor ani au căpătat contur două tendinţe care cred că vor afecta foarte repede şi lumea politică de la noi. Prima e viteza de schimbare a produselor şi a oamenilor. În ultima jumătate de veac, ciclul de apariţie a produselor şi tehnologiilor noi în majoritatea domeniilor s-a micşorat de la peste un deceniu la sub un an. Pe cale de consecinţă, oamenii aflaţi în diferite funcţii de conducere în companii au ajuns să aibă un orizont de stabilitate în funcţiile lor care nu mai depăşeşte câţiva ani.
A doua tendinţă e cea de interdependenţă şi interdisciplinaritate. Parafrazând un exemplu pe care l-am citit recent, dacă, în urmă cu o sută de ani, fraţii Wright puteau construi singuri un avion întreg, Boeing are acum nevoie de sute de oameni pentru a construi doar motorul unuia dintre avioanele sale.
Modelul pe care e construită clasa politică de la noi e acelaşi pe care au funcţionat marile companii în ultimele decenii: premisa că la vârf există un grup restrâns şi peren de oameni care doar ei înţeleg şi ştiu cum merg treburile pe lumea asta şi distribuie în jos indicaţii precise (sau preţioase) despre ce trebuie să facă fiecare pentru a obţine succesul. Modelul ăsta se năruie în fiecare zi în cele mai performante companii din lume, aşa că se va nărui foarte curând şi în politica românească.
Provocarea căreia o nouă generaţie de politicieni va trebui să-i facă faţă este crearea unui model politico-administrativ participativ, atât în găsirea celor mai bune soluţii, cât şi în aplicarea lor. E adevărat că un astfel de model face apel la două resurse foarte deficitare în societatea românească, încrederea şi specializarea, dar ele ar putea constitui principalul atu al noii generaţii în faţa celei vechi.
Cel mai important e să trecem de etapa schimbării la feţe către una mult mai adâncă, a modelului din spate, care până acum a produs centralism, stagnare, dependenţă şi risipă de resurse. Un bun loc în care s-ar putea începe rescrierea modelului e absorbţia fondurilor europene. E clar că felul în care s-a încercat derularea absorbţiei e unul falimentar. Faptul că ministrul Leonard Orban se întâlneşte acum cu băncile pentru a le coopta în proces e un prim pas lăudabil. E un semnal că noul guvern îşi propune o înţelegere nouă a vechilor probleme şi că percepe mediul privat ca pe un aliat autentic către interese comune. Dacă avem vreo şansă, ea nu poate veni decât de la ce putem face împreună, nu separat. //
