De același autor
Dupa o jumatate de an de amanari, negocieri, tergiversari, frustrare la Bruxelles si ingrijorare in randul partidelor nationale preocupate, pe de o parte, de potentialele rezultate si, pe de alta parte de popularitatea presedintelui Basescu, au trecut europarlamentarele. Campanie chinuita, candidati voluntarizati la ordin, votanti putini, anunturi postelectorale bombastice multe. Pe de o parte, rezultatele alegerilor se inscriu in traditia europarlamentarelor la nivel european (participare scazuta la urne), dar se diferentiaza pozitiv prin rezultatele slabe obtinute de partidele nationalist-populiste. Ca urmare, mandatele europarlamentare ale Romaniei s-au impartit intre PD, PSD, PNL, UMDR si PLD. In afara celor ramasi independenti (printre care si alesii PLD), europarlamentarii romani au devenit parte a grupurilor politice din Parlamentul European: PD si UDMR in Partidul Popular European, PSD in Partidul Socialist European, PNL in Alianta Liberal-Democrata pentru Europa. Surprinzator, comparatii intre programele partidelor nationale si ale grupurilor politice in care sunt membre nu scot in evidenta discordante semnificative (de exemplu, optiunea PD pentru o Europa federalista este identica cu cea a grupului politic din care face parte). Presupunand insa ca discordante ar putea aparea, practica in politica romaneasca arata ca partidele romanesti nu se simt constranse de programele lor si, prin urmare, exista inconsistente semnificative intre ceea ce spun si ceea ce fac.
Din 1989 incoace s-a vorbit regulat despre lipsa de ideologie clara a partidelor romanesti, ilustrata atat de politicile promulgate (PSD a prezidat peste privatizari si taxe reduse pentru a stimula investitiile; PNL mareste pensiile si sprijinul social; PD, reprofilat din centru-stanga in centru-dreapta), cat si de lejeritatea migrarii politicienilor romani dintr-un partid intr-altul. Dupa alegerile parlamentare din 2000, migratia politica la nivel local a schimbat coloratura politica a administratiei locale alese in 1999, fara sa fie nevoie de noi alegeri. Nu analizam aici daca masurile luate au fost sau nu oportune pentru tara, ci faptul ca ele nu sunt coerente cu ideologia partidului (Romania nu este unica; in Bulgaria un guvern condus de socialisti va introduce taxa unica pe venit, de 10%, masura traditional caracteristica partidelor de orientare liberala). Mai mult, in politica romaneasca partidele se dezbina si se unesc de-a lungul si de-a latul, vezi povestea PD-PLD. La prima vedere, flexibilitatea ideologica a partidelor romanesti ar constitui o problema pentru abilitatea lor de a functiona la nivel european, jonglatul stanga, dreapta, centru nefiind practicat cu aceeasi dezinvoltura la Bruxelles.
Parlamentul European nu functioneaza insa ca un parlament clasic, ci mai curand ca o adunare generala. Este un for legislativ si reprezentativ, dar unde partidele nu se aliniaza dupa principiul putere - opozitie. De altfel, unii analisti politici spun ca partidele nationale continua jocul putere-opozitie pe liniile din politica nationala in Parlamentul European. Alese la nivel national in campanii orientate catre probleme de politica interna si in care au platforme electorale diferite (cu exceptia unuia dintre grupurile de "verzi", ai carui membri au semnat un program politic comun inaintea alegerilor europarlamentare din 2004), partidele se asaza in grupuri politice care le reprezinta in mare. In acest fel, pot exista diferente hilare intre programa grupului politic si programa partidului. De exemplu, Partidul Popular European se declara sustinator al unei Europe federale si, desi conservatorii britanici sunt orice, dar nu federalisti, sunt membri ai Partidului Popular.
Spre deosebire de comisar (care, desi numit de un stat membru, devine un functionar al Uniunii, depunand un juramant european si a carui pozitie nu mai depinde nicicum de politica nationala pe durata celor 5 ani ai mandatului sau), europarlamentarul ramane definit de politica nationala, atat datorita conectiei electorale, cat si datorita faptului ca ramane membru al partidului pe listele caruia a fost ales si conducerii acesteia. In felul acesta, asupra europarlamentarului se exercita cel putin trei influente: liderul/conducerea partidului pe listele caruia a fost ales, liderul/conducerea grupului politic din care partidul face parte in Parlamentul European si electoratul pe care il reprezinta.
In aceasta cacofonie de voci se asaza si europarlamentarii romani. Mai mult decat flexibilitatea lor ideologica, problema europarlamentarilor romani nu va fi atat urmarea liniei grupului politic din care fac parte, ci abilitatea lor de a se adapta procesului "socializarii elitelor". Negocierile la nivel european nu sunt sume zero unde se cauta succesul 100% cu orice pret, ci compromisuri care sa permita procesului de integrare sa avanseze. Iar Parlamentul European nu este o arena unde se exprima frustrarea intr-un vocabular limitat. In rarele cazuri cand se intampla, scandalul sufera oprobriu public si cazul e mediatizat (vezi cazul lui Jean-Marie Le Pen si al deputatului bulgar care a facut-o "tiganca" pe o eurodeputata din Ungaria, de etnie roma).
In ciuda problemelor structurale, Parlamentul European sufera totusi mai putin din cauza divergentelor dintre partidele unui grup politic si mai mult din cauza numarului redus de parlamentari dedicati Europei si care cred in Parlamentul European ca institutie. E putin probabil ca europarlamentarul roman sa aiba impact in aceasta privinta. Mai mult, s-ar putea ca, de fapt, si, din pacate, sa se simta mai acasa decat am crede. In politica romaneasca, parlamentul nu a beneficiat si nu beneficiaza de o imagine de institutie respectata, nici in randul politicienilor, nici in randul publicului. El a fost o sursa de finantare care cere putin inapoi, aloca putina responsibilitate si da vacante. O cultura care, paradoxal, il pregateste pe politicianul roman in oarecare masura pentru Strasbourg.
