Ghiță și statul

De cel puțin zece ani, firmele lui Sebastian Ghi­ță au beneficiat de tratament special și au făcut sute de milioane de euro aproape exclusiv din contracte cu statul. Mai exact, cu Ministerul de Interne, cu Mi­nisterul de Externe, Mi­nis­te­rul Administrației, Mi­nis­te­rul Fondurilor Europene, Casa Na­țională de Asigurări de Să­nă­tate, cu SRI, STS și cine mai știe câte altele. Practic, de la cartografierea te­ri­to­riu­lui na­țional, la cadastrare, la ad­mi­nistrarea sistemului de car­duri de sănătate, până la ad­mi­nistrarea sistemelor de li­ci­tații cu bani europeni și la domenii sen­si­bi­le, cum ar fi protecția datelor cu caracter cla­si­fi­cat, domnul Ghiță și firmele lui au reușit să ob­țină un cvasi-monopol (sau să fie cea mai im­por­tantă componentă a unui oligopol) asu­pra in­frastructurii informatice a statului român.

Această poziție dominantă obținută în condiții care rămân necunoscute a fost folosită de dom­nul Ghiță pentru a lua prizonier statul prin­tr-un mecanism destul de simplu și efi­ci­ent, care a fost denunțat public de fostul mi­nis­tru al Fondurilor Europene, Cristian Ghinea. Schema are drept scop să conserve această po­ziție dominantă și să transforme statul din beneficiar al unor servicii IT în furnizor de ren­tă pentru firmele domnului Ghiță. Spre deo­se­bi­re de salariile Olguței, care se hrănesc din si­ne ca șarpele Uroboros, mecanismul lui Ghi­ță chiar funcționa. Firmele lui furnizau un sistem însoțit de un contract de mentenanță, cu posibilitatea de a fi pre­lun­git. Problemele apar însă în momentul în care sistemele încep să cadă din ce în ce mai des, iar firmele domnului Ghiță condiționează re­pa­ra­ții­le de semnarea de noi și noi contracte la nesfârșit. Dacă sis­temele IT furnizate di­ver­se­lor instituții sunt incompatibile și nu pot co­mu­nica între ele, lucrurile se complică ex­po­nențial, dar rezultatul final este același: ins­ti­tu­țiile statului sunt obligate, pentru a putea funcționa, să plătească răscumpărarea către firmele lui Ghiță.

Ce face un stat când apar primele semnale că aceste contracte nu sunt în regulă, când apa­re, de exemplu, un dosar la DNA pentru frau­dă sau pentru mită sau când un reprezentant de rang înalt denunță acest tip de contracte desfășurate în stil luare de ostatici? Primul lucru este să ia o distanță sănătoasă față de com­panii de acest tip și de „antreprenori“ gen Ghiță. Contractele în derulare sunt sus­pen­date, se declanșează anchete la fiecare din­tre institutuțiile implicare – inclusiv (sau mai ales) la SRI - privind acordarea acestora, se identifică responsabilii care sunt sanc­țio­nați și se instituie mecanisme pentru a pre­veni ca astfel de situații tip hold up, în care o companie privată își trage țeavă directă de la banul public, să nu se mai repete. Aceasta ar trebui să fie, de fapt, singura mare întrebare la care trebuie să răspundă statul: cum a fost posibil ca un personaj atât de periculos să capete statut de privilegiat și să penetreze în această calitate aproape toate instituțiile de importanță strategică, cu efecte potențiale grave pentru securitatea națională a Ro­mâ­niei, fiind recompensat pentru asta cu sume colosale de la buget? Și, mai departe, cine, în afară de Ghiță și de apropiații lui, a mai be­ne­ficiat de pe urma acestei scheme? Și ne re­fe­rim la lideri politici, partide, șefi de instituții pu­blice sau chiar instituții care și-au creat bu­gete „private“ paralele, departe de orice con­trol public. Cum au contribuit la această sche­mă de slăbire a statului oameni a căror mi­siu­ne era să îl protejeze, cum a fost Florian Col­dea? Dacă SRI l-a protejat pe Ghiță mai mult decât a protejat interesele statului, de ce a făcut-o? Ce „servicii“ posibile putea oferi Ghi­ță în schimbul acestei protecții și tratament privilegiat de care a avut parte?

În mod straniu, nimeni din statul român nu își pune aceste întrebări, dimpotrivă. De exem­plu, domnul Traian Băsescu crede că cel mai important lucru pe care trebuie să îl facă statul nu este să ancheteze strania protecție de care s-a bucurat Ghiță, ci să-i ofere încă și mai multă protecție, eventual imunitate, pen­tru a obține de la el informații despre „abu­zurile“ comise de DNA, singura instituție care a îndrăznit să-l deranjeze pe Ghiță. La rân­dul său, tragi-comicul șef al comisiei SRI din parlament, domnul Țuțuianu, declară că audierea lui Ghiță ar fi imperioasă. Dar nu, cum ne-am aștepta, pentru a dezvălui natura toxică a relației personajului cu șeful operativ al Serviciului, pe care îl plimba prin Seychelles, Toscana și la Disneyland, și nici pentru a dez­vălui modul cum a fost muls SRI de milioane de euro, ci tot pentru a da explicații despre legăturile dintre Laura Codruța Kövesi și SRI, mai ales în lumina „dezvăluirilor“ lui Dan An­dronic despre alegerile prezidențiale. Cu alte cuvinte, interesul nu se referă la modul în care Ghiță și complicii săi au desfășurat aceas­tă uriașă operațiune de prădare a statului, ci la „abuzurile“ instituției pe cale să incri­mi­neze această acțiune de pradă.

De ce? Răspusul simplu este că oameni ca Bă­sescu, Dragnea, Țuțuianu, Tăriceanu, prie­te­nul lor Andronic nu privesc statul ca pe un furnizor de bunuri publice în schimbul exer­ci­tării limitate a puterii, ci ca pe un obiect care se transferă de la un grup criminal la altul, în urma unor procese electorale manipulate, da­că nu de-a dreptul fraudate. Pentru ei, an­ti­co­rupția nu este decât un instrument în mâinile unui grup infracțional concurent, care vrea să îi îndepărteze pe ei și să își însușească pu­te­rea pentru sine. De aceea Ghiță trebuie luat sub protecție de actualul grup care s-a în­s­tă­pâ­nit asupra statului ca obiect de pradă.