De același autor
Împlinirea, pe 24 februarie, a unui an de la lansarea invaziei ruse în Ucraina a fost marcată spectaculos de sosirea într-o vizită-surpriză, ținută secretă până în ultima clipă, a președintelui american, Joe Biden, la Kiev, în sunetele sirenelor antiaeriene.
Biden nu a spus în ce constă acest nou ajutor militar, dar, potrivit Casei Albe, ar fi vorba de muniție de artilerie (probabil, cea mai stringentă nevoie a armatei ucrainene), sisteme antitanc și radare care să permită alertarea timpurie în caz de atac cu rachete sau de raid aerian.
Acest pachet pare destinat contracarării viitoarei ofensive rusești, despre care toată lumea este convinsă că va urma foarte curând. Sar în ochi sistemele radar, semn că americanii se așteaptă ca rușii să recurgă la o campanie aeriană susținută, probabil inclusiv cu aviația, care a fost ținută până acum la sol de teama sistemelor antiaeriene ucrainene. Dacă, pe deasupra, Biden a oferit și altceva nu s-a aflat din cercuri oficiale, dar este limpede că președintele Zelenski a fost mulțumit, de vreme ce a calificat vizita drept „foarte fructuoasă” și drept „cea mai importantă vizită a unui lider american la Kiev”. În total, sprijinul militar, financiar și civil oferit de SUA Ucrainei se ridică la 30 de miliarde de dolari și, potrivit comentariului BBC, „nu se vede vreun sfârșit”, din moment ce președintele american a anunțat că ajutorul va dura „atât cât va fi nevoie”.
Acest anunț a provocat dezamăgire în anumite cercuri de la Washington, în special în rândurile politicienilor apropiați de fostul președinte Trump, dar și al unor comentatori și analiști care se consideră „realiști” și care cer, în schimbul ajutorului militar, exercitarea de presiuni asupra lui Zelenski astfel încât acesta să accepte noile granițe impuse de Rusia și inițierea negocierilor de pace. Alternativa, spun aceștia, este creșterea exponențială a efortului de război al Occidentului, dar, mai ales, creșterea pericolului unui conflict nuclear, în condițiile unei tot mai mari frustrări a lui Vladimir Putin.
1. Rusia nu crede decât în forță
Această abordare „realistă” a conflictului suferă în primul rând de faptul că nu ține seama de realități. Dacă este să ne amintim corect evenimentele care au avut loc în urmă cu un an, deși serviciile de informații americane și, ulterior, britanice lansau regulat avertismente că Rusia se pregătește de invazie, în capitalele europene și chiar în cercurile de „experți” de la Washington, acestea erau neglijate sau chiar luate în râs. CIA și MI6 au ajuns subiect de glume în cercurile puterii de la Berlin, iar în Statele Unite s-a considerat că a trecut vremea când politicienii și opinia publică se mai puteau baza pe „așa-zisele” informații furnizate de CIA. Raționamentul care prevala era că, deși rușii masează forțe la granițele de nord și de sud ale Ucrainei, acestea nu vor avea alt rol decât acela de a intimida Ucraina să nu facă demersuri de aderare la Uniunea Europeană și eventual la NATO, dar că Putin nu va ataca, pentru că nu va dori să pună în pericol ordinea internațională bazată pe legi și tratate.
Or, Putin a atacat și a dovedit prin această agresiune că nu ține seama de sus-amintita ordine internațională și de legile pe care se întemeiază și că singurul lucru în care crede Rusia este forța armată. Aceasta este o expresie clară a faptului că Putin și acoliții săi doresc să readucă în lume tipul de relații de putere care au caracterizat secolul al XIX-lea, bazat pe sfere de influență și confruntare între marile puteri. Pentru Putin, Ucraina face parte din sfera sa de influență și a o „prinde” în sfera occidentală reprezintă „o amenințare existențială”, pentru că ar aduce „pericolul” occidental prea aproape de Moscova. Nu contează că nimeni în Occident nu a amenințat vreodată Rusia nici înainte, nici după invazie, dar când gândești strict în termeni de putere, atunci totul este o mare conspirație antirusească.
Prima lecție pe care occidentalii naivi sau interesați au învățat-o din acest război este ceea ce est-europenii se străduiau să convingă lumea de multă vreme, anume că Rusia nu este un actor internațional sau un partener comercial obișnuit, că agresiunea face parte din felul său de-a fi și că a neglija pericolul rus se va dovedi costisitor pentru acea parte de lume care crede în reguli și cooperare internaționale.
2. Rusia poate sângera. Victoria este posibilă
Când, după 24 februarie, toată lumea s-a convins că Rusia chiar a invadat și că e în fața unui război de agresiune neprovocat împotriva unei națiuni independente și suverane, cei mai mulți observatori au fost convinși, ca și Putin, de altfel, că se va termina în câteva zile. Prima ofensivă rusească a pornit din nord, din Belarus spre Kiev, din Rusia spre Harkov, din Donbas și Lugansk spre sud-est, Mariupol și Zaporojie și din Crimeea spre Herson. Rușii au ajuns în suburbiile Kievului, dar tentativa de încercuire a eșuat și forțele atotputernicului imperiu au fost nevoite să se retragă. Cu timpul, contraofensiva ucraineană a reușit să recucerească părți importante din regiunile Harkov și Herson și acum duc o luptă de uzură împotriva rușilor în Donbas și Lugansk. Rușii se bazează pe baraje de artilerie care distrug localități întregi și singurul lucru care îi împiedică pe ucraineni să reziste mai hotărât este lipsa muniției de artilerie, pe care speră să o rezolve odată cu noile ajutoare americane. Rușii au pierdut până acum o cantitate impresionantă de tancuri și vehicule blindate, iar centrele sale logistice au fost lovite eficient de armele de precizie trimise de Occident Ucrainei. Cu aviația consemnată la sol, rușii sunt nevoiți să se rezume la baraje de artilerie și la ofensive de infanterie în care mor mii de ruși. Bilanțul pierderilor umane este, potrivit unei estimări precaute, de 100.000 de vieți omenești și, dacă Putin vrea să arunce în luptă un număr covârșitor de soldați proaspăt mobilizați, acest număr va crește cu mult.
Armata rusă a dovedit că nu este capabilă să ducă la capăt o operațiune de blitzkrieg pregătită minuțios, pentru că este prea slabă, prost condusă tactic și strategic și coruptă până la ultimul general. Aura de invincibilitate care înconjura forțele militare ruse înainte de invazie s-a spart și confruntarea din teren a dovedit că o armată instruită după standarde occidentale, cu comandă descentralizată și flexibilitate tactică poate face față uriașului rus și îi poate provoca răni serioase. Ceea ce părea de necrezut atunci când unii lideri occidentali se rugau, la începutul invaziei, ca rușii să termine cât mai repede și Zelenski să capituleze cât mai curând a devenit realitate. Rusia poate să sângereze profund. Problema „partidei păcii” nu mai este acum că Ucraina va pierde repede și decisiv, ci că va pierde în urma unui război de uzură pentru că, deși Rusia sângerează, este o țară prea mare ca să sângereze de moarte. Declarația, reafirmată de Biden la Kiev, că Statele Unite vor susține lupta Ucrainei oricât va fi necesar, este viziunea opusă, potrivit căreia Rusia nu poate sângera la nesfârșit fără să piardă războiul. Victoria rămâne posibilă.
3. Rusia este capabilă de orice atrocitate
Profesorul emerit în studii ale războiului la King”s College, Londra, Lawrence Freedman, a scris pentru Foreign Affairs un articol în care distinge între două tipuri de război care au loc în Ucraina. Pe de o parte, ucrainenii poartă un război clasic, ca în Primul Război Mondial, în care țintele lor sunt exclusiv militare, pentru că duc acest război pe propriul teritoriu, și pe de alta pentru că nu pot muta războiul pe teritoriul Rusiei din cauza lipsei armamentului și a refuzului occidental de a livra arme cu rază lungă care să poată atinge teritoriul rus. Țintele ucrainenilor sunt întotdeauna unități militare, centre de comandă, depozite de muniții și centre logistice de aprovizionare ale armatei ruse. Ucrainenii nu țintesc orașe, sate, infrastructură sau orice alt obiectiv civil. Rușii, care și-au parcat tancurile la umbra reactoarelor nucleare de la Zaporojie, nu contenesc să avertizeze că sunt ținta ucrainenilor, dar până acum nu a existat niciun asalt serios asupra centralei.
În schimb, rușii, scrie profesorul Freedman, poartă un război total, ca în Al Doilea Război Mondial, în care orice țintă, militară sau civilă, dar mai ales civilă, este un obiectiv de război. Rușii nu vor să salveze Ucraina din mâinile „naziștilor”, ei vor să distrugă Ucraina ca entitate viabilă și, de aceea, nu se dau în lături de la nimic. În războiul total contează mai puțin țintele militare, care sunt de mici dimensiuni și mobile, cât distrugerea infrastructurii țării, a centralelor și rețelelor electrice și termice, a nodurilor de transport, a aprovizionării cu alimente, medicamente și apă. Scopul este evident distrugerea moralului populației. Cu cât o regiune rezistă mai mult, cu atât soarta ei va fi mai cumplită în caz de cucerire. În localitățile așa-zis eliberate, rușii au recurs la asasinate pe scară largă împotriva populației civile, tortură și violuri în masă. Orice atrocitate este permisă, câtă vreme aceasta frânge spiritul de rezistență al ucrainenilor. Rușii cred că ororile pe care le revarsă asupra populației civile vor face ca Ucraina să fie distrusă din interior. Ucrainenii văd în aceste orori o dovadă clară că nu există nicio cale către pace și negocieri alta decât victoria. Este o lecție valoroasă. //
