De același autor
Ca lider al grupului PPE din Parlamentul European, Weber cunoaște mai bine ca orice alt candidat situația din România și, mult mai important, a avut luări de poziție ferme și corecte față de deteriorarea gravă a statului de drept și a independenței justiției sub actuala guvernare PSD-ALDE.
La ora scrierii acestui articol, politica europeană este un spațiu hobbesian în care toată lumea luptă cu toată lumea - popularii cu socialiștii, liberalii cu popularii, Parlamentul cu Consiliul, Macron cu Merkel, Macron cu Weber –, iar numele viitorilor patru principali lideri europeni - președintele Comisiei Europene, președintele Consiliului European, Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și președintele Băncii Centrale Europene - sunt complet necunoscute. La summit-ul de pe 28 mai, liderii europeni s-au înțeles că nu se înțeleg și l-au însărcinat pe președintele Donald Tusk să conducă negocieri care să producă un nume pentru funcția de președinte al Comisiei până la sfârșitul lunii iunie, dar diplomații de la Bruxelles sunt sceptici că termenul va putea fi respectat. Chiar și sfârșitul lunii august credem că este un termen optimist.
De unde provine blocajul? Din mai multe surse. În primul rând, deși alegerile europene au fost câștigate de Partidul Popular European (PPE), urmat de socialiști, ambele partide au pierdut mandate și au pierdut, în același timp, monopolul asupra politicii europene. Spus mai simplu, nu mai pot constitui singure o majoritate în Parlament și au nevoie fie de succesorul fostului ALDE, fie de Verzi pentru o majoritate stabilă. În al doilea rând, multe state membre, în frunte cu Franța lui Emmanuel Macron, resping sistemul candidaților de vârf – spitzenkandidat – la președinția Comisiei adoptat de Parlamentul European și doresc să rețină în întregime puterea de a alege șeful Comisiei pentru reuniunea șefilor de stat sau de guvern (Consiliu). În al treilea rând, dat fiind Brexit-ul, Marea Britanie s-a retras din jocul politic de la Bruxelles, iar un al doilea jucător major, Italia, este trecută pe tușă din cauza coaliției antieuropene aflate la putere la Roma. În aceste condiții, Macron, care se bazează pe alți șapte lideri liberali, caută să formeze o alianță cu liderii socialiști (cinci la număr) pentru a crea o majoritate care să înfrângă grupul liderilor PPE (opt, printre care și România, plus Austria) în fruntea căruia se află Germania Angelei Merkel. Macron încearcă să formeze o majoritate antigermană (pentru asta a mers atât de departe încât să curteze statele de la Vișegrad, inclusiv Ungaria lui Orbán) și, în consecință, împotriva candidatului la președinția Comisiei ieșit din alegeri, germanul Manfred Weber, și să impună propriul candidat, fie în persoana francezului Michel Barnier, fie a comisarului danez pentru concurență Margrethe Vestager (ALDE). Dacă ne luăm după majoritatea presei occidentale, Vestager a devenit favorită pentru că, în primul rând, are experiență executivă ca membră a Comisiei, în al doilea este femeie și în al treilea, pentru că, așa cum scriu ziarele, „Merkel nu va risca să intre în conflict deschis cu Macron“.
Nimeni nu vorbește însă despre riscurile pe care și le-ar asuma Macron dacă va intra în conflict cu Merkel, care, cel puțin până acum, susține candidatul PPE. Când a venit vorba despre lipsa de experiență executivă a lui Weber, Merkel le-a amintit socialiștilor că în urmă cu cinci ani propriul lor candidat, Martin Schultz, venea tot din parlament, așa cum vine acum Weber, și nu au mai ridicat problema experienței. Dacă Germania și cancelarul ei vor rezista „vântului schimbării“ care se spune că ar bate prin Bruxelles și îi vor refuza Franței și lui Macron funcția de președinte al Comisiei, atunci Manfred Weber are șanse bune.
Pentru România și interesele ei, Weber ar fi de departe cea mai bună opțiune și, din acest punct de vedere, președintele Iohannis face bine că susține candidatul PPE. Ca lider al grupului PPE din Parlamentul European, Weber cunoaște mai bine ca orice alt candidat situația din România și, mult mai important, a avut luări de poziție ferme și corecte față de deteriorarea gravă a statului de drept și a independenței justiției sub actuala guvernare PSD-ALDE. Weber i-a transmis direct îngrijorările sale prim-ministrului Dăncilă în toamna anului trecut, a susținut votarea de către PPE a rezoluției privind statul de drept în România, iar în primăvară a reacționat ferm la tentativele puterii de la București de a bloca, prin intermediul Secției speciale pentru magistrați, candidatura Laurei Codruța Kövesi pentru funcția de procuror-șef european. Din acest punct de vedere, Weber este unul dintre oficialii europeni care au susținut cel mai puternic justiția și lupta anticorupție din România. În calitate de candidat, a propus un mecanism pentru statul de drept care presupune examinarea situației dintr-un stat membru de către o comisie de nouă experți care să-și prezinte concluziile Curții Europene de Justiție înainte de a fi adoptate sancțiuni financiare. Pentru România, orice mecanism privind statul de drept care implică CJUE este o inițiativă binevenită.
Cu Weber la șefia Comisiei, România și statele din Est vor avea o garanție că planurile lui Macron de a instaura de facto și instituțional o Europă cu mai multe niveluri de integrare nu vor fi puse în practică. Poate că Ungariei îi convine această poziție marginală, dar României, nu.
Weber este unul dintre puținii politicieni europeni care s-au pronunțat împotriva construirii gazoductului Nord Stream 2, o indicație clară a poziției pe care ar adopta-o viitorul președinte al Comisiei față de înțelegerile pe care statele membre le fac în umbră cu Rusia.
Nu în ultimul rând, Weber provine dintr-un mic orășel bavarez (unde locuiește și acum) și se consideră un „politician 3D“, care acționează pe plan local, național și european. Pentru România, o țară cu multe comunități locale în suferință, ar fi important ca viitorul președinte al Comisiei să fie un om politic care înțelege valoarea comunităților locale și nevoia de a susține dezvoltarea lor.
