Justiția mea și justiția celorlalți

Dumnezeu să-l odihnească pe Gil. Cu vocea aia a lui minunată cu tot. ”Cristi, nu mă pot băga oficial, mă termină ăștia. Dar vreau și pot să te ajut”.

Unii îl cunoscuseră pe Gil de pe scenă, cu chitara lui – cântase la cenaclul Flacăra.

Eu apucasem să-l cunosc doar ca avocat. ”Vezi – zice – că te-au condamnat” .

Nici nu mă audiaseră – nu primisem nicio citație. Nu mă ascultase nimeni. ”N-aveau cum. Eu am aflat de proces din târg – nu există nicio urmă oficială nu că aș fi chemat la audieri, dar nici că ar exista un proces în chestia asta”.

Adevărul e că puteam și eu să greșesc: aveam 5-6 procese în paralel, mă hărțuia toată lumea – pas de află din care rahat să ieși mai întâi.
”Ce înseamnă că poți să mă ajuți?”. ”Păi vezi mai întâi despre ce-i vorba și după aia dă un semn.”

I-am dat: la arhiva Judecătoriei, aflam stupefăcut că eram condamnat la un an închisoare și câteva sute de milioane (la valoarea din 1997-1998 – nu mai știu) despăgubiri morale pentru că atentasem la onoarea unui mare mafiot local (Dummnezeu să-l ierte, că după anii de trezire a Justiției a încasat niște luni de arest și apoi a murit) : însă nimeni nu voia să-mi arate dosarul în care eram parte: poate cea mai fragedă parte.

Sun: ”Fă ceva, măcar să aflu ce și cum, că nimeni nu vrea să-mi arate și să-mi spună nimic”. Vine Gil și reușește să pună mâna pe dosar: ”Uite-l, studiază-l și dă-mi-l înapoi, nu mă băga în belea”.
Citesc: nici urmă de citație, auzisem chiar din oraș că aș avea un atare proces. Și sentința: chiar un an de pușcărie și chiar sutele alea de milioane de lei onoarea nereperată a marelui mafiot.

Smulg dosarul, ies din arhivă urmat de strigătele de panică ale funcționarelor de acolo, și-o iau dezlănțuit pe scări, direct la cabinetul președintelui. Trebuie că fața mea de june de tot s-o fi speriat și pe versata șefă de cabinet. Îmi ia dosarul, intră la președinte și zăbovește 10 minute: nici azi nu știu dacă am apucat eu să-i spun ceva despre dosar, sau pur și simplu s-a prins ea că e un caz… . În definitiv, eram junele director al celui mai combativ și lipsit de simțul conservării ziar local: în județul lui Hrebenciuc, al lui Iacobov, al fraților Sechelariu : poate cel mai ostil loc din România anilor 90.

Sunt poftit înăutru: ”Știți, cred că e o greșeală. A grefierei. Și știți că grefiera e personal auxiliar…”. ”Doamnă, nu vă supărați: am patru copii acasă, sunt singurul lor întreținător, e un an de pușcărie și niște bani de plată pe care nici eu și sper că nici dumneaviastră n-o să-i vedem niciodată la un loc: și dumneavoastră îmi spuneți că e o greșeală a personalului auxiliar?”.

Probabil că am fost simpatic în formulările mele: ”Lăsați dosarul aici și vedem noi cum îl repunem pe rol….”.

Când am ieșit pe hol – Gil : ”Ești nebun. Dosarul tău e pe semnătura mea, tu nici n-ai avocat”. În loc să-l calmez, l-am întrebat: ”Ai idee cine…”. ”Mai mult ca sigur că Petrică”.

”Petrică” era președintele baroului și avocatul mafiotului cel mare.

Mă întorc la ziar și scriu: ”Inculpat în România”. Sigur că eram furios: ce-i spusesem judecătoarei era absolut real. A doua zi, telefon de la președintele Curții de Apel: ”Domnu Grosu, haideți să stăm de vorbă la o cafea”. Încordarea, idealismele mele și, desigur, junețea , n-au găsit altă formulare: ”Domnule ești nebun? Eu sunt inculpatul și condamnatul – ce-avem noi doi de vorbit? ”.

N-au găsit altă soluție: ”Petrică” a aranjat cu mafiotul – marele mafiot local – să-și retragă plângerea. Mi-a explicat, mai târziu, Gil, cum stătuseră lucrurile : ”Ai avut noroc: aveau la Curtea de Apel un control de la București – s-au căcat pe ei după ce ai scris și ai povestit aia. Mare noroc ai avut.”.

Așa stăteau lucrurile. Te gâtuiau pe tăcute (ONG-urile nu existau la ora aia decât în filme și în niște comunicate sterile de pr-i proști și fandosiți și împleticiți în clișee de țări așezate – din presa centrală nimeni nu se băga decât dacă-i ieșea ceva…). Eram conștient de asta :

În același an, pe la 2 noaptea, telefon de la o cunoștință cu antipatii reciproce : ”Dacă vrei să vezi ceva, du-te la Vogue chiar acum” – și închide. Am zăbovit nițel – abia mă întinsesem – peste zi mă vânzolisem , fără succes, fluturând sub nasul mafioților Ordonanța președențială de a nu ridica chișcurile ziarului cu macaraua. Chioșcuri cu acte în regulă, cu plățile în regulă.

În cele din urmă, mă urnesc, mă arunc în mașină și străbat orașul. N-am dibuit din prima ce voia sa-mi transmită amicul: m-am așezat într-un colț al cârciumii, în lumina difuză și am început să scanez.
În celălalt colț, unul din mafioții naționali vestiți – cunoscut de toată țara pentru afaceri cu petrol și pentru garanții fictive la bănci care apoi se scufundau – tolănit pe un colțar alături de gorila personală, striga, pentru a se face auzit în muzica violentă – la un ins slab, înalt, cărunt, la patru ace, care asculta, spășit, în picioare.
”Aha” – mi-am zis – pentru ca în secunda următoare să-mi dau seama că nu la mafiot era clenciul, ci la insul sodomizat : pentru că nu-l certau, nu-l umileau, nu-i cereau socoteală, nu-l probozeau : pur și simplu îl ”futeau”. Câteva minute mai târziu aveam să aflu și eu de ce venisem, de fapt, acolo, când spășitul s-a întors cu fața : insul era președintele Tribunalului. Într-un fel, omul avea dreptate : dacă nu s-ar fi dus acolo în crucea nopții, a doua zi ar fi fost schimbat cu un simplu telefon la București, la hrebenciuc.

Azi marele mafiot scrie poezii în revista penitenciarului, iar magistratul a ieșit la pensie – o pensie specială, desigur.

***
Ei? Cum e azi?

Când premierul se stropșește la magistrați cu ocazia oricărei condamnări sau arestări a vreunuia din partidul său? Sau când un mare iubitor de Justiție – Traian Băsescu – decretează el – în mod selectiv, firește – care din apropiații săi merită cătușe și care nu.

Cei cărora li se pare normal acum ca oricine să fie înhățat dacă a încălcat legea să privească puțin în urmă și să-și amintească de unde a pornit, de fapt, ”reforma”. Ce gust avea supa primordială a Justiției ”democratice”?

Am gustat-o ca un spectator ”jucător” : cele 27 de astfel de procese (și nu pentru ”editoriale” și truisme furioase, cam până unde bate astăzi curajul în presă – ci pentru mize grele, unele pline de-a binelea de andrenalină) cărora le-am ”supraviețuit” (acum sunt la al 28-lea – și despre care, dacă dă Domnul, poate voi scrie) m-au purtat și prin etapele intermediare : am fost unul din primii oameni care a văzut – mergând la Oradea să documenteze sinuciderea procurorului Cristian Panait – percheziția ratată a idealistului magistrat acasă la procurorul Lele (apropo: am văzut filmul – ideea pe care o acreditează e o prostie și o perfidie – o spun pe pielea mea). Și de pe poziția asta întreb :

Cum îți permiți tu, între primii 5-7 oameni în stat, să combați o decizie a Justiției, într-o țară în care până mai ieri Justiția erai tu și alții ca tine ? Cine ești tu, între primii 5-7 oameni în stat, să cultivi, în continuare, neîncrederea unui popor aflat la basca ta, într-o putere a statului care tocmai se ridică, dacă nu să-și facă pe deplin datoria, măcar să-și spele păcatele și tăcerea anilor în care a închis ochii nu doar la infracțiuni, ci, mai ales, la prejudiciile – materiale sau de mentalitate –pe care nu le vom recupera niciodată ? Oare nu ești chiar tu, cel din cauza căruia justiția are azi, un radicalism pe măsura inconștienței cu care te joci cu vorbele, deciziile, acțiunile tale de dator vândut mafiilor locale ?

Sau crezi că nu am și eu îndoielile mele (care pentru tine sunt certitudini) : cum naibii de în dosarul Microsoft au fost legați doar intermediarii (”trafic de influență”) și nu și beneficiarii : cumpărătorii și vânzătorii de influență ? Sau de ce a fost lansat pe ”piață” dosarul EADS – din care nu aflăm nimic – și probabil că o să aflăm doar atunci când cuiva îi va intra carte – nu ai și certitudinea că la aceste anomalii și dileme ai avut mare aportul tău ?

”Cristi – s-a decis să se ceară în CSAT să verifice pe magistrații care sunt acoperiți”. ”Greșit: trebuia să se ceară și magistrații care au fost, nu doar care sunt. Dacă sunt unii retrași, iar a doua zi vă treziți, fără s-o știți, cu ăia vechi reactivați, așa cum se activează rezerviștii în armată?”.

Da – e cam ca în Italia anilor 80 : a fost nevoie ca SUA să admită că Mafia americană nu sunt infracțiune de drept comun ci ceva mult mai complicat și că trebuie să meargă la rădăcini și să pună acolo presiune și ajutor – în Italia, acolo unde Mafia primordială punea politicienii, primarii, magistrații și tot felul de autorități trebuitoare. Exact ca în România de până mai ieri…

Dăm un google, dăm telefoane, ne informăm: de pe Tamisa și până la Tisa, niciun premier sau vreunul din ăia primii 5-7 oameni din stat nu mai îngaimă ceva după o decizie a Justiției.
Aici e festival de acuzații, presiuni, populisme – într-o țară în care Parlamentul ar trebui suspendat și organizate alegeri pentru că mai mult de 20% din cei care fac legea au mari probleme cu legea – rata infracționalității aleșilor e dublă față de infracționalitatea din societatea pe care o reprezintă.

Despre cât de juste sunt măsurile Justiției – putere în stat – avem voie să vorbim ca la un șpriț, noi, cei 20 de milioane minus 100 de inși, la un șpriț. Voi, ăia 100, n-aveți voie să vorbiți despre Justiție nici după ce beți șpriț.

Articol preluat de pe cursdeguvernare.ro