De același autor
obstacole în calea obsesivei si deja bisecularei integrari în Europa. Bizantul a (de)cazut în Balcani odata ce reperul a disparut, dar politica de cabinet, departe sau chiar ostila societatii, a continuat. Daca proximitatea Balcanilor a influentat permanent mentalul românesc, în politica reperul s-a diluat, dar nu a disparut, dând nastere unui hibrid rezistent în istorie. Bizantul balcanizat a permanentizat o politica dincolo de oameni, dar nu o politica de dragul politicii (aceasta ar fi o pura teorie), ci o politica pentru putere si fara strategie. Viziunea conjuncturalista asupra politicii, mostenire a imperiului rasaritean, a devenit în România postcomunista politica electorala. Alegerile au devenit scop în sine, ele tin loc de valori si principii, iar daca totusi etichetele occidentale sunt utilizate, este doar pentru o crea imaginea, pentru ca aparentele sa fie pastrate. Interesele de partid sunt afirmate fara retinere ca interese nationale. În rest, principiile si valorile sunt filosofie, ceva ce nu trebuie sa afecteze realismul superior al politicienilor orientati spre interesul national. Anul 2003 a început si se sfârseste sub semnul alegerilor - al alegerilor anticipate, tema ce agita scena publica înaintea sarbatorilor în 2002, mai apoi al referendumului pentru revizuirea Constitutiei, al calendarului electoral si al legislatiei electorale. În afara pozitionarilor si repozitionarilor determinate de apropierea alegerilor pe o scena politica dominata de imaginea ciclopica a PSD, integrarea europeana a constituit singura tema nu doar electorala pe care viitorii competitori au atacat-o. Apropierea confruntarii a condus la cresterea ritmica a violentei discursului politic. Termeni preluati din arsenalul armatei, într-un an în care razboiul din Irak a fost principalul eveniment mediatic, au devenit principala referinta: ofensiva, diversiunea sau contra-atacul au tinut si vor tine loc si în 2004 de programe sau politici. Desi sistemul de partide si structura guvernarii nu conduc, cel putin pentru moment, la coalitii de guvernare, si deci orientarea spre politici, iar nu spre persoane, ar fi putut, în fine, sa prevaleze în politica româneasca, comportamentul politicienilor a ramas unul strict competitional. De aceea efectul, dezangajarea românilor din spatiul public, nu le pare un avertisment, ci o oportunitate.
Înca din 2002 interesul pentru definirea spatiului electoral (substitut al spatiului public) a constituit o prioritate pentru partidele politice. Interesate sa limiteze numarul de competitori si sa stabileasca regulile financiare, acestea au discutat legislatia privind propria organizare si finantare. Astfel, în 2003, la începutul anului a fost promulgata Legea 14 privind partidele politice, care a introdus obligativitatea înscrierii partidelor cu sprijinul a minimum 25.000 de membri, ceea ce a determinat o scadere de la 50 la aproximativ 20 a partidelor politice, dar si la afisarea unui numar impresionant de membri fondatori, peste 1,5 milioane, deci cam 10% din populatia cu drept de vot, si cel putin dublu fata de situatia din tarile în care participarea la viata de partid are o lunga traditie. Si Legea 43 privind finantarea partidelor a avut un demaraj nefericit: alegerile locale partiale din mai 2003 au dovedit ignorarea acestei legi, câta vreme rapoartele financiare privind cheltuielile legate de campania electorala nu au fost depuse decât de 2 primari alesi din 24, iar acest fapt ar fi trebuit sa conduca la invalidarea alegerilor. Din aceeasi categorie face parte si modificarea legii electorale pentru alegerile parlamentare (Legea 68/1992) în vara anului 2003 prin introducerea unui capitol privind înfiintarea Autoritatii Electorale Permanente, institutie ce trebuie, în viziunea guvernului, doar sa organizeze alegerile, si a carei activitate va începe în ianuarie 2004. Nu in ultimul rând, în vara anului 2003 a fost promulgata si legea vânzarii sediilor de partide, care transforma partidele politice în probabil cei mai importanti proprietari imobiliari din România. Singurele necunoscute, însa doar pentru a pastra aparentele, sunt cele legate de legislatia electorala (sistemul electoral si numarul de tururi de scrutin).
Aceste teme au fost introduse sub presiunea opiniei publice, dar întârzierea discutarii lor în Comisia Electorala (care ar fi trebuit sa prezinte raportul la 30 septembrie, pentru ca mai apoi sa se prelungeasca acest termenul pentru 30 noiembrie, ceea ce nu l-a împiedicat pe Viorel Hrebenciuc, in calitate de presedinte, sa întruneasca aceasta Comisie abia în decembrie) si regulamentul convenit pentru votarea propunerilor (doua treimi din membri, adica 12 din 17, pentru problemele fundamentale - tip de sistem electoral, numar de mandate) nu fac decat sa sugereze deja blocarea si amânarea sine die a oricarei reforme electorale. Formarea Aliantei dintre PNL si PD în septembrie a contribuit la restructurarea vietii politice românesti, dar coerenta Aliantei ramâne înca de dovedit. Daca sondajele de opinie demonstreaza capacitatea Aliantei de a se prezenta ca o alternativa la PSD, disputele interne, dar mai ales strategia pentru alegerile locale, nu par a contribui la impunerea noii formule politice în rândurile electoratului. Disensiunile din interiorul Aliantei dovedesc acelasi bizantinism pe care politica româneasca îl promoveaza. În acest context preelectoral, referendumul pentru modificarea Constitutiei din 18-19 octombrie joaca rolul unei eveniment-reper atât pentru anul 2003, cât si pentru 2004. Ideea ca scopul (modificarea Constitutiei) scuza mijloacele (urnele mobile si promisiunea de foloase materiale pentru a facilita prezenta la vot), dincolo de momentul referendar, poate sugera o abordare "realista" a campaniilor electorale de anul viitor, dar mai ales a celor locale. Prioritatile electorale ale partidelor vor fi impuse atunci, mai mult ca oricând, societatii românesti, pentru a crea un spatiu al ambiguitatii în care arbitrariul sa devina acceptabil.
