De același autor
Executivul roman este dualist, incluzand un sef al statului si un prim-ministru. Folosind criteriile lui Sartori, putem spune ca, fiind direct obtinuta la urne si nu ca urmare a unei alegeri in parlament, legitimitatea sefului statului contrasteaza cu legitimitatea premierului, care e una de compromis, intrucat rezulta din negocierile partizane postelectorale. Legitimitatea presedintelui a fost, de altfel, sporita in perioada 1990-2004 de faptul ca alegerile prezidentiale si cele legislative s-au tinut simultan. Ca urmare a revizuirii constitutionale din 2003, mandatul presedintelui a fost modificat, devenind dintr-unul de patru unul de cinci ani: s-a eliminat astfel, in principiu, un mecanism care ii transforma pe candidatii la prezidentiale in vedete ale jocului politic si, mai ales, in arbitri, daca nu chiar in artizani ai majoritatilor din Legislativ.
Presedintele este o figura insemnata in arhitectura institutionala. Traditia initiata de Ion Iliescu a devenit, de-a lungul anilor, un element cu o forta simbolica redutabila in ochii cetatenilor. Asa cum observa, in urma cu un deceniu, in Republica absenta, Daniel Barbu, "electoratul roman concepe majoritatea ca pe o «majoritate prezidentiala», ca pe o majoritate nu numai obligata sa-l sustina pe seful statului, dar si adusa la putere de acesta. Partidele se organizeaza in jurul sau impotriva Palatului, guvernul fiind dintotdeauna receptat ca un guvern inspirat de Palat si validat de parlament, nu ca un guvern emanat de parlament si validat de Palat". Aceasta pozitie eminenta a sefului statului nu a fost scutita insa de contestari.
Crize constitutionale viagere
La o privire atenta, realizam ca presedintele a fost singura "autoritate publica" afectata de crize constitutionale majore, cate una pentru fiecare presedinte al Romaniei postcomuniste. Prima dintre aceste crize s-a derulat in septembrie 1996, cand presedintele Iliescu, in functie la acea data, a vrut sa se prezinte din nou in alegeri, dupa ce fusese deja ales de doua ori, prima data inainte, a doua oara dupa adoptarea Constitutiei. Cea de-a doua criza a aparut in decembrie 1999, cand presedintele Constantinescu s-a implicat in indepartarea primului ministru Radu Vasile. In sfarsit, cea de-a treia criza constitutionala a fost iscata in aprilie 2007, atunci cand presedintele Basescu a refuzat numirea unui nou ministru de Externe. Depasirea acestor crize s-a produs pe cai foarte diferite: in 1996, contestatarii candidaturii lui Ion Iliescu au fost redusi la tacere de 23 de hotarari ale Curtii Constitutionale; criza din 1999 nu a deschis imediat un contencios constitutional, ci a iscat protestul partidelor din opozitie si a condus la introducerea in Constitutia revizuita a interdictiei exprese a demiterii premierului de catre presedinte; in sfarsit, in 2007, Curtea Constitutionala a constatat, in aprilie 2005, existenta unui "conflict de natura constitutionala" intre cele doua ramuri ale Executivului, dar si stingerea acestui conflict, intrucat acelasi ministru desemnat fusese, intre timp, validat in parlament.
Acest conflict intre presedinte si premier nu este primul: cu exceptia unor scurte perioade, cele doua ramuri ale Executivului s-au aflat in disputa. Diferenta de legitimitate explica recurenta acestui conflict. Producerea lui depinde, in mare masura, de relatiile politice, intra si interpartizane: fiecare presedinte a avut, inainte de alegerea sa, o pozitie ierarhic superioara, in raport cu premierul pe care l-a desemnat, in partidul sau alianta cu care au castigat alegerile. Asa s-a intamplat in cazul lui Ion Iliescu si al premierilor Roman sau Nastase, care i-au fost ierarhic inferiori in FSN, respectiv PSD. Asa s-a intamplat si in cazul lui Emil Constantinescu si al premierilor Ciorbea si Vasile, pentru ca, inainte de a fi ales sef al statului, Constantinescu era presedintele CDR, in vreme ce viitorii sai premieri ocupau pozitii modeste in ierarhia PNTCD, principalul partid din cadrul Conventiei. La randul lui, Traian Basescu il avea, inaintea alegerii sale ca presedinte, drept secund in cadrul Aliantei D.A. pe Calin Popescu Tariceanu, dar situatia lor este deosebita de a celorlalte "cupluri" mentionate aici, intrucat actualul presedinte si actualul premier provin din formatiuni politice deosebite, iar conflictul lor a fost adeseori vazut ca unul intre cele doua partide pe care le-au condus.
Presedinte vs. premier
Trei dintre disputele care au macinat Executivul au devenit majore: cea dintre Iliescu si Roman, ca si cele doua, deja amintite, dintre Constantinescu si Vasile, respectiv, Basescu si Tariceanu. Modalitatile de solutionare a acestor conflicte au fost, la randul lor, foarte deosebite de la caz la caz. In 1991, conflictul iscat in Executiv a fost solutionat prin demisia premierului, sub amenintarea strazii ocupate de mineri violenti, sositi pentru a treia oara in Capitala. In 1999, criza a fost depasita tot prin demisia primului ministru, care a intervenit, de data aceasta, dupa ce ministrii taranisti, liberali si udemeristi din cabinetul sau si-au depus mandatele la Cotroceni si dupa ce, pe aceasta baza, presedintele l-a revocat pe Radu Vasile si a numit un premier interimar. In 2007, tensiunea creata in Executiv nu a mai dus la demisia premierului: pornita de la o disputa, lansata imediat dupa alegerile din 2004, referitoare la declansarea alegerilor anticipate, confruntarea dintre presedinte si premier a avut un rezultat inedit. Vointa presedintelui de a organiza un scrutin legislativ inainte de termen a fost zadarnicita de coalizarea premierului cu o majoritate parlamentara diferita de cea care condusese la investirea cabinetului sau. Pentru prima data in istoria crizelor care macina Executivul roman postcomunist, intra in joc parlamentul. Dar nu pentru a sanctiona, printr-o motiune de cenzura, clasica intr-un regim parlamentar, un guvern care a pierdut increderea celui care l-a numit; dimpotriva, parlamentul a decis sa recurga la una dintre procedurile care-i ingaduie sa-l suspende pe presedinte, si anume la cea prevazuta in articolul 95 al textului fundamental si care se refera la "savarsirea unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei". Cealalta prevedere constitutionala se refera la inalta tradare si, spre deosebire de cea prevazuta la art. 95, conduce la suspendarea de drept prin votul a doua treimi dintre deputati si senatori; competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie, presedintele fiind demis de drept in momentul sentintei definitive (art. 96). Toti cei trei presedinti postcomunisti au fost amenintati cu punerea sub acuzare pentru inalta tradare, dar nicio procedura de acest fel nu a fost declansata.
Pentru suspendare, este nevoie de un aviz consultativ al Curtii Constitutionale si ulterior de votul majoritatii deputatilor si senatorilor; suspendarea e validata sau infirmata in cadrul unui referendum. Nu era prima data cand se punea in functiune procedura suspendarii. Aceasta fusese deja declansata pe 28 iunie 1994, dar atunci nu a fost vorba despre interventia parlamentului intr-un conflict din interiorul Executivului, ci de opozitia unui numar de 167 de deputati si senatori fata de declaratiile presedintelui Ion Iliescu referitoare la sentintele de restituire a proprietatilor. Acuzat ca incalca separatia puterilor si ca ii incurajeaza pe judecatori sa dispretuiasca proprietatea, seful statului a fost chemat sa dea socoteala in parlament. Avizul negativ al Curtii Constitutionale din 6 iulie a fost urmat a doua zi de respingerea cererii de suspendare din functie a presedintelui, cu 242 de voturi contra si 166 pentru.
In 2007, situatia a fost foarte diferita. Pe 12 februarie, la solicitarea PSD, care profita de degradarea relatiilor dintre premier si seful statului, e declansata procedura de suspendare a presedintelui Traian Basescu; pe 28 februarie, parlamentul instituie, cu 258 de voturi pentru, 76 contra si 21 de abtineri, o comisie de ancheta privind suspendarea.
Concluziile comisiei vor fi prezentate pe 21 martie si vor fi sustinute de 184 de parlamentari. Pe 5 aprilie, Curtea Constitutionala formuleaza, ca si in 1994, un aviz negativ in privinta suspendarii presedintelui: concluzia ei era ca propunerea de suspendare "se refera la acte si fapte de incalcare a Constitutiei, savarsite in exercitiul mandatului, care, insa, prin continutul si consecintele lor, nu pot fi calificate drept grave, de natura sa determine suspendarea din functie a presedintelui Romaniei, in sensul prevederilor art. 95 alin. (1) din Constitutie".
Spre deosebire de situatia din 1994, Camerele reunite voteaza totusi suspendarea, pe 19 aprilie 2007, cu 322 voturi pentru, 108 impotriva si 10 abtineri. Referendumul din 19 mai 2007, cel de-al zecelea din seria de consultari populare organizate in Romania, a infirmat aceasta decizie a parlamentului: dintre cei 8.135.272 de participanti (44,45%), 6.059.315 (74,48%) au votat impotriva suspendarii si 2.013.099 (24,75%) s-au pronuntat pentru suspendare. Interimatul functiei (asigurat de presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu) a luat sfarsit, iar presedintele ales in 2004 s-a reintors la Palatul Cotroceni.
Acest caz ne ingaduie sa sesizam, dincolo de meandrele disputei din sanul Executivului bicefal, oscilatiile regimului in privinta propriei sale forme politice: parlamentarizarea regimului, afirmata pe calea solutiei radicale a suspendarii presedintelui, a fost anulata de votul popular din cadrul referendumului; pe de alta parte, acelasi vot nu a stins conflictul dintre presedinte si premier. De fapt, Executivul este suficient de elastic incat sa permita o coabitare (...).
Pana la alegerile din 2004, Romania nu a cunoscut o asemenea experienta politica. In 1990, 1992 si 2000, culoarea politica a presedintelui era si cea a primului clasat la legislative. In 1996, se ivise o situatie inedita: desi se confruntase in campania din 1996 atat cu liderul Uniunii Social-Democrate, Petre Roman, cat si cu candidatul UDMR, György Frunda, Emil Constantinescu a fost acceptat, odata ales, ca presedinte super partes de catre coalitia de la guvern din care faceau parte si USD, si UDMR. Conflictele sale cu premierii acelei epoci sunt cu precadere legate de dificultatile organizationale ale PNTCD. Situatia este complet diferita incepand cu 2005, cand fostul candidat unic al Aliantei D.A. devenit presedinte este contestat de premier si de partidul acestuia. Conflictele dintre cei doi lideri vadesc o situatie clasica de coabitare intre doi adversari politici, chiar daca fosti aliati, incepand cu aprilie 2007, cand partidul din care a provenit presedintele este exclus de la guvernare. De la acea data, presedintele coexista cu un guvern ostil, sustinut de o majoritate parlamentara intermitenta si eterogena.
(Subtitlurile apartin redactiei)
*Fragment din volumul , partidele si sistemul politic din Romania, in curs de aparitie la Nemira.
