De același autor
Sa incepem cu cel mai surprinzator si mai superficial dintre ei: maior in vremea Revolutiei televizate din '89, numit imediat dupa aceea ministru al Turismului, disparut o vreme din tara, reintors apoi la Bucuresti pentru a se alatura PRM-ului lui Vadim Tudor, Mihai Lupoi a parasit acum barca extremista, promitand ca va fonda o formatiune populara. Deocamdata, el se bazeaza pe cei cinci sindicalisti ai Blocului National Sindical intrati in Camera pe listele PRM si care au fost exclusi de catre C.V. Tudor din partidul pe care-l conduce.Al doilea proiect poarta semnatura lui Gheorghe Ciuhandu. Presedinte de cateva luni al PNTCD, candidat fara sanse in cursa prezidentiala, primarul Timisoarei a semnat un protocol cu liderul Uniunii pentru Reconstructia Romaniei, avand drept scop crearea - la 1 martie 2005 - a unei organizatii populare, care ar urma sa includa si alte doua partide cu o orientare politica inrudita, Actiunea Populara si Partidul Crestin-Democrat. A treia initiativa ii apartine lui Valeriu Stoica. Fostul presedinte al PNL a reluat, de fapt, ideea fuziunii propriului partid cu PD sub stindardul liberal-popular, un proiect prezentat public pentru intaia data in vara trecuta. Daca atunci, liderii celor doua organizatii - Theodor Stolojan si Traian Basescu - refuzau vehement o asemenea solutie, in schimb, dupa alegeri, noii responsabili politici ai PNL (Calin Popescu-Tariceanu) si PD (Emil Boc) si-au declarat disponibilitatea de a-l transforma in realitate. Faptul ca ambitia de a deveni popular este articulata dintr-o data de atatea voci pare, la o prima vedere, un semn al oportunismului politic. Cu atat mai mult, cu cat popularii alcatuiesc cel mai numeros grup din Parlamentul European, in vreme ce la noi nici unul dintre partidele parlamentare nu are o identitate de acest fel. Putem insa privi situatia si din celalalt unghi: orice transformare a scenei politice romanesti care o apropie de logica familiilor politice din UE inseamna un pas suplimentar pe calea europenizarii societatii. Din aceasta cauza, cele trei initiative ar trebui judecate nu atat din perspectiva etica (oportunism, viclenie etc.), cat din perspectiva pur politica. Cel putin trei criterii sunt implicate aici: unul electoral, altul doctrinar si, in fine, un criteriu organizational. Lupoi si BNS nu au nici un argument. Ei nu dispun de o organizatie politica, doctrina lor e redusa la o ambitie formulata destul de imprecis, iar din punct de vedere electoral, publicul care ar sustine o asemenea varianta sindical-extremista de intemeiere a familiei populare este mai degraba obscur. Nu trebuie uitat, de altfel, ca exista deja un sindicat cu o sensibilitate crestin-democrata bine definita, un adversar al BNS, si anume Cartel Alfa, condus de Bogdan Hossu. In vremea in care BNS negocia intrarea pe listele PRM, Hossu incerca sa reuneasca fortele crestin-democrate si populare intr-un singur partid. Fara sa reuseasca.
In ceea ce priveste initiativa condusa de Gheorghe Ciuhandu, aceasta are un avantaj doctrinar si organizational important fata de celelalte, PNTCD fiind membru asociat al Partidului Popular European inca din 1996. Taranistii nu au, in schimb, experienta fuziunilor si a regruparilor politice. Dimpotriva: AP, URR si PCD sunt intr-o oarecare masura tocmai expresia incapacitatii taranistilor de a gestiona diversitatea sensibilitatilor crestin-democrate si populare. In plan electoral, situatia este dezastruoasa: PNTCD nu a obtinut la recentele alegeri decat circa 190 de mii de voturi, din care o treime la Timisoara si la Bucuresti, in celelalte 40 de circumscriptii partidul avand, in medie, cam 3.000 de voturi; URR a strans sub o mie de voturi pe judet; AP a luat 48.000 la nivelul tarii, iar PCD a avut cativa candidati pe listele AP, iar acum afirma ca va fuziona cu o alta forta minuscula, Partidul Noua Democratie (20.000 de voturi la scara intregii tari). In sfarsit, proiectul lui Valeriu Stoica pleaca de la o situatie exact inversa celei in care se afla taranistii si posibilii lor aliati. Intr-adevar, PNL si PD au avut impreuna o performanta electorala foarte buna, strangand aproape 3,2 milioane de voturi. In schimb, liberalii si democratii nu au nici un argument doctrinar care sa-i impuna ca populari. Organizational, PNL tine de Internationala Liberala, iar PD - de cea socialista. Cele doua partide au, in schimb, o foarte bogata experienta a fuziunilor: PD era campion al absorbirii concurentilor in anii 1993-1995, in vreme ce PNL a fost foarte activ in acest sens in perioada 1997-1998 (cand au fost recuperate in PNL fractiuni liberale de tipul PAC, PL '93 sau PNLCD), dar si dupa 2000 (cand au fost absorbite ApR, UFD sau PNL Campeanu).
O fuziune PNL-PD ar completa si consolida o tendinta afirmata deja in ultimii 4 ani: este vorba despre unificarea unor forte politice sau fractiuni ale unor partide aflate la inceputul tranzitiei pe versanti diferiti ai politicii romanesti, pe versantul revolutionar si, respectiv, pe cel istoric. Doua fractiuni ale organismului revolutionar numit FSN s-au reunit deja cu doua partide istorice: in 2001, PDSR si PSDR au format PSD, iar in 2002, ApR a fost absorbit de PNL. Fuziunea celei de-a treia parti a FSN-ului - adica a PD - cu PNL sub semnul doctrinei populare ar avea insa si alte doua efecte interne foarte insemnate: ea ar lasa liber culoarul social-democrat pentru PSD si, pe de alta parte, ar deschide posibilitatea fondarii unui partid liberal, care ar putea sa nu mai fie legat de memoria national-liberalismului, ci de viitorul liberal al Europei.
