Criza regimului actual

La anul se încheie un ciclu de două decenii în care funcționarea regimului nostru politic a fost profund modificată de un amendament la Constituție din 2003. E vorba despre durata mandatului prezidențial.

Cristian Preda 09.05.2023

De același autor

Într-adevăr, până în 2004, mandatul președintelui dura patru ani. Iar scrutinul pentru Cotroceni se ținea simultan cu cel pentru Parlament. Ceea ce îl transforma pe șeful statului în formatorul majorității. La revizuirea din vremea celui de-al treilea mandat al lui Iliescu, s-a introdus – între altele – o prelungire la cinci ani a mandatului prezidențial.

Rațiunea modificării nu e clară. Unii afirmă că s-a dorit slăbirea puterii președintelui. Alții, dimpotrivă, susțin că revizuirea ar fi fost un cadou pentru Adrian Năstase. Considerat în acel moment omul forte al regimului, acesta și-ar fi dorit să stea la Cotroceni cât stătuse și Iliescu. Primul președinte ocupase fotoliul doi ani în vremea Constituantei, apoi câte patru atât înainte, cât și după mandatul lui Constantinescu. Indiferent de motiv, ce a rezultat a fost o schimbare a logicii de funcționare a regimului. Dacă între 1990 și 2004, președintele era liderul majorității parlamentare, după acea dată el a devenit competitorul acesteia. Impactul a fost colosal. Trei la număr au fost efectele.

În primul rând, puterea președintelui a crescut. Mai exact: cine a fost ales a fost și reales. Mai ușor – Iohannis în 2019 – sau mai greu, la limită chiar – Băsescu, cu un deceniu mai devreme. Între 1991 și 2004, n-a fost așa: ales în 1992, Iliescu a pierdut patru ani mai târziu, iar Constantinescu nu s-a mai prezentat pentru realegere în 2000. Desigur, Băsescu și Iohannis au folosit diferit puterea de care au dispus: primul a încercat o prezidențializare a regimului, al doilea a acceptat o parlamentarizare a lui. Fiecare a plătit un preț greu: Băsescu s-a procopsit cu două suspendări și cu o stigmatizare ca dictator, în vreme ce succesorul său a ajuns să fie privit ca un ins comod, jemanfișist. Într-un fel sau altul, sporul de putere n-a adus sentimentul că viața democratică e consolidată prin decuplarea alegerii președintelui de cea a parlamentarilor.

Mai ales că – iar acesta e al doilea efect despre care merită să discutăm – în perioada despre care vorbim, adică din 2004 încoace, instabilitatea guvernamentală a sporit. Dacă în primii 18 ani, cât a funcționat cuplarea legislative-prezidențiale, țara a avut 8 prim-miniștri, în schimb, din 2008 până azi, adică într-un deceniu și jumătate, au fost 11 premieri. Iar, în câteva zile, îl vom avea pe al 12-lea! Ideea de a distribui puterea separând scrutinele a generat mai multe guverne. Nu și guverne mai bune. În general, ce se observă cu ochiul liber în ultimii ani e selectarea unui personal ministerial tot mai slab pregătit. Eroul epocii despre care vorbim este, desigur, plagiatorul. Dar și politicianul ajuns prim-ministru ori ministru, chiar dacă era, până-n momentul numirii, un necunoscut. Notorietatea Vioricăi Dăncilă ori a lui Sorin Grindeanu nu atingea, în clipa când numele le-a fost rostit, nici măcar 5 procente. Împreună, nu separat! Unii dintre miniștri se întorc în anonimat imediat după ce pleacă din post. Opinia generală, îndreptățită sau nu, e că oricine poate ajunge ministru, dar că nu prea mai rămâne nimic în urma fiecăruia.

Al treilea efect al desincronizării scrutinelor e apariția unui tip de cartelizare nou. Prima cartelizare – cea din anii 2000-2008 – a fost rezultatul măririi pragului electoral și al numărului de membri fondatori ai unei noi formațiuni și a făcut ca, vreme de 12 ani, partidele guvernamentale să reușească să blocheze accesul vreunui partid „intrus” în camerele legislative. Când decuplarea a început să funcționeze, iar o decizie a CCR a redus numărul fondatorilor unui partid de la 25.000 la 3 persoane, au apărut formațiuni anti-sistem, iar cartelizarea a luat chipul unei asocieri electorale și/sau guvernamentale a principalelor forțe politice, PSD și PNL. Prima lor alianță a rezistat trei ani, între 2011 și 2014. Justificarea aceleia a fost – deloc întâmplător – limitarea puterii unui președinte perceput ca mult prea puternic și împiedicarea cronicizării unei instabilități guvernamentale, pe care o anunțau primele două moțiuni de cenzură care au trecut la vot, cele din 2009 și 2012. PSD și PNL s-au mai aliat și-n 2021. De data aceasta, președintele e cel care a suscitat acordul. Motivul a fost din nou dublu: pe lângă încetinirea schimbării premierilor, a fost vorba și de dorința celor două partide de a confisca puterea, inclusiv dincolo de limitele actualului ciclu electoral.

Regimul revizuit în 2003 e în impas. Și sporirea puterii prezidențiale, și ritmul accelerat al înlocuirii premierilor, și cartelizarea sunt elemente tipice unei crize de proporții. Nu putem continua așa. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22