De același autor
Trei sunt cauzele prăbușirii președintelui. Prima e absența lui din viața publică. Agenda care poate fi consultată pe site-ul Palatului Cotroceni ne arată că, în 2021, Iohannis a avut activități publice în doar 127 de zile. În majoritatea lor, a fost vorba despre întâlniri cu alți șefi de stat sau de guvern, despre participări la ceremonii cu multe trese și drapele ori despre alte acțiuni la care-l obligă funcția, precum reuniunea cu ambasadorii acreditați la București ori consultările cu partidele, atunci când a picat guvernul. Sunt mai multe luni când a fost activ doar 6-7 zile, iar distanța față de societate s-a transformat în claustrare. Pandemia a impus, desigur, prudență. Dar când aceasta a ajuns absență, cetățenii s-au simțit abandonați.
Al doilea motiv al pierderii masive de încredere are drept sursă câteva dintre gesturile publice pe care le-a făcut, totuși, președintele. Cele mai stridente au fost vizitele externe în momente de mare emoție publică în plan intern: nici incendiul din spitalul de la Constanța, nici agravarea crizei politică produse de căderea cabinetului nu l-au oprit pe K. Iohannis să plece în Elveția, Egipt și Germania, pentru contacte bilaterale și, respectiv, pentru o ceremonie de decorare ce puteau fi amânate, fără a jigni în vreun fel gazdele. Mai mult decât atât, călătoria în Egipt a cuprins și o secvență turistică, mult prea relaxată în ochii cetățenilor unei țări fără guvern. La fel de inadecvată a fost și reclama făcută unui teren de golf, recomandat ca sport accesibil oricui. Eroarea cea mai mare a fost, însă, alta, și anume o declarație din iunie, cum că autoritățile ar fi „învins pandemia”. Dublată de o politică de relaxare care nu deosebea comportamentul rațional – adică vaccinarea – și subminarea sănătății publice, declarația a produs un rău de nereparat. Mai ales că, după nici trei luni, pandemia a cunoscut o explozie cum nu mai fusese alta.
A treia cauză a scăderii dramatice a cotei de încredere în președinte ține de strategia sa politică și, în particular, de relația sa cu partidele. La începutul anului 2021, Klaus Iohannis patrona o coaliție formată din două formațiuni politice de dreapta, membre ale PPE, și un partid afiliat la Internaționala liberală, USR. Viața acestei coaliții a fost scurtă, întrucât președintele a realizat că nu poate controla politicile guvernului și a purces la schimbările care-i sporeau puterea. A forțat, de aceea, înlocuirea liderului PNL, experimentatul Ludovic Orban, cu un executant docil al voinței prezidențiale, Florin Cîțu, promovat mai întâi premier. Acesta nu s-a dat în lături să elimine din coaliție doi miniștri ai unuia dintre partidele coaliției tricolore, și anume USR, atunci când șeful statului i-a cerut-o. Cîțu a forțat astfel dezmembrarea majorității, fiind apoi el însuși eliminat din fruntea guvernului. Scenariul alegerilor anticipate, absolut normal într-o democrație funcțională, a fost evitat printr-o altă manevră care a vădit sporirea puterii prezidențiale, și anume asocierea la guvernare a PSD. Mecanismele prin care s-a ajuns la acest rezultat – neașteptat pentru public! – sunt opace. Ce este cert e că, în acest fel, puterea lui Iohannis este semnificativ mai mare decât a oricărui alt președinte din 1992 încoace. Motiv pentru care și-a îngăduit să numească în fotoliul de la Palatul Victoria un general. Anesteziate, partidele au acceptat fără să crâcnească acest gest tipic pentru un regim sud-american, nu pentru o țară-membră a UE.
Depozitul impopularității prezidențiale adună aluviunile celor trei surse descrise mai sus: disprețul față de societate, gafele penibile care vădesc amatorism sau doar egoism și dorința nemăsurată de putere. Regimul este la fel de fragil ca lunca unui fluviu. Alcătuirea puterii executive a ajuns să depindă în foarte mare măsură de o singură persoană, adică de președinte. Pe de altă parte, relația ei cu puterea legislativă e imprevizibilă fiindcă PSD, partidul cel mai puternic din coaliție, se poate retrage oricând din pactul de supunere față de Iohannis. Nu este, de fapt, deloc clar cât va dura înțelegerea așezată sub semnul „rotativei guvernamentale”, o expresie tipică pentru ceea ce Matei Dogan a numit „democrația mimată”.
Semn că suntem în plină de-democratizare e și starea opoziției. Aceasta este mai slabă ca niciodată în ultimul sfert de veac, fiind formată dintr-un partid extremist, care mobilizează inclusiv nostalgii legionare, și unul afiliat la rețeaua partidelor liberale, dar tentat mai degrabă de partitura antisistem decât de o guvernare tipică unei „democrații consensuale”, cum sunt în general liberalii europeni. Primul dintre ele e în creștere, iar al doilea – în scădere. Resurse noi nu prea sunt. E, de aceea, probabil ca anul 2022 să nu aducă decât o degradare și mai semnificativă a încrederii în președinte și în partidul său, ca și o creștere a simpatiei pentru PSD și AUR, care speculează situația prezentă cu armele populismului. Mi-ar plăcea să mă înșel, dar, de fapt, mă tem că rândurile de mai sus vor putea părea prea optimiste peste câteva luni... //
