De același autor
Altfel spus: nu este nevoie de o modificare a textului de la 1991 pentru ca desemnarea presedintelui si cea a deputatilor sa se faca la date diferite. Într-adevar, articolul 60, lit. 2 prevede ca "Alegerile pentru Camera Deputatilor si pentru Senat se desfasoara în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului". În schimb, Constitutia nu prevede posibilitatea amânarii alegerilor pentru presedinte: acestea trebuie organizate la termen. Vom putea avea, astfel, mai întâi, alegeri pentru functia suprema în toamna lui 2004 si, cel mai târziu în februarie 2005, scrutinul legislativ.
Ideea decalarii a fost salutata de toate fortele politice, cu exceptia PRM. Influenta prezidentialelor asupra legislativelor a fost foarte puternica: în toate cele patru scrutine tinute din 1990 încoace, prezidentiabilii au facut campanie pentru partide. Politicienii nostri au fost atât de marcati de aceasta influenta încât au ajuns sa creada ca, fara un prezidentiabil, propriul partid nu are sanse de crestere. Aceasta credinta explica numarul mare de candidati înscrisi în cursa pentru Cotroceni în 1992, 1996 sau 2000. Nu este sigur ca decalarea va slabi aceasta convingere: în fond, îsi vor spune liderii de partid, campania prezidentiala este cea mai buna pre-campanie pentru legislative.
Pe de alta parte, însa, decalarea pune doua probleme majore: prima dintre ele priveste gestionarea resurselor umane ale partidelor; cea de-a doua, mai importanta, este legata de regimul politic românesc.
Noul calendar electoral constrânge partidele sa-si defineasca o strategie politica mai complicata decât pâna acum. Obligat sa-si trimita un reprezentant în întrecerea pentru functia suprema, pentru a câstiga popularitate, fiecare partid va trebui sa decida cine va fi angajat în cursa si ce va face dupa încheierea acesteia. Cursa prezidentiala este un test atât de important încât pierderea scrutinului poate deveni un handicap foarte serios pentru lider, dar si pentru partid. Exemplul Jospin din vara lui 2002 va pune probabil pe gânduri toate formatiunile care se confunda cu propriul lider: PNL, PD, PRM sau PNTCD au de decis daca Stolojan, Basescu, Ciorbea sau Vadim vor mai putea conduce campania pentru legislative daca pierd cursa prezidentiala. Doar PSD pare a fi mai bine plasat, caci decalarea îi ofera lui Iliescu pozitia pe care si-o doreste: aceea de rezerva disponibila pentru preluarea partidului dupa încheierea mandatului de la Cotroceni.
Într-adevar, indiferent de scorul obtinut de candidatul pe care îl va prezenta la prezidentiale si indiferent daca acesta se va numi Nastase sau altfel, este clar ca PSD va fi condus la legislative de Iliescu. Daca pentru PSD decalarea rezolva problema – foarte spinoasa – a reinstalarii lui Iliescu în fruntea partidului pe care l-a creat, pentru celelalte partide ea readuce în prim plan o miza veche. E vorba de miza aliantei. Partidele care oscileaza, la fel ca si liderii lor, între 5 si 14%, vor trebui sa decida, la fel ca si în alegerile anterioare, daca vor prezenta un candidat comun sau nu împotriva prezidentiabilului PSD. Adoptata în 1992 si în 1996, solutia candidatului comun a fost refuzata în 2000.
Astazi, ideea aliantei e înca si mai putin populara: cea mai buna dovada este aceea ca PD si PNL se straduiesc sa formalizeze o coalitie care functioneaza de facto în Camere.
Solutia decalarii nu înseamna însa doar victoria lui Iliescu asupra lui Nastase, în întrecerea pentru controlul unui partid pe care opinia publica îl considera profund corupt. Ea pune problema (re)definirii regimului politic. Simultaneitatea alegerilor prezidentiale si legislative îl transforma pe presedintele ales în prizonierul partidelor si într-un concurent al premierului: într-adevar, nu a putut câstiga cursa prezidentiala decât acela care a anticipat viitoarea majoritate parlamentara, indiferent ca aceasta s-a numit "patrulaterul rosu" (în 1992), coalitia CDR–USD–UDMR (în 1996) sau coalitia PSD –UDMR în 2000; pe de alta parte, odata ales, presedintele a trebuit sa se supuna algoritmului care lega majoritatea parlamentara de formula politica a cabinetului (indiferent ca acesta a fost minoritar în 1992–1996, copie a majoritatii parlamentare în 1996–2000 si din nou minoritar dupa alegerile din 2000). Ca orice regim semi-prezidential, si cel românesc a cunoscut perioade de conflict între presedinte si premier (Constantinescu –Radu Vasile, Iliescu–Nastase), dar si perioade de calm (Iliescu –Vacaroiu sau Constantinescu–Isarescu).
Decalarea alegerilor va da presedintelui ales un plus de autoritate, dar va spori potentialul de conflict dintre acesta si liderul majoritatii guvernamentale. Caci acesta din urma, spre deosebire de premierii de pâna acum, va rezulta în mult mai mare masura din votul legislativ. Regimul va urma, de aceea, confruntarea dintre umorile celor "doi presedinti": cel instalat la Cotroceni, respectiv liderul care va dirija partidul învingator în alegeri. Decalarea alegerilor deschide astfel vremea coabitarii. O coabitare care va împrumuta o culoare unica (daca scrutinele vor desemna învingatori din acelasi grup politic, dar care dirijeaza factiuni diferite ale acestuia) sau mai multe culori (daca alegerile pentru presedinte, respectiv pentru Camere vor da învingatori din grupari politice distincte). În fine, este, de asemenea, probabil ca instabilitatea regimului sa fie sporita de abandonarea logicii consensualiste în favoarea uneia majoritariste, asa cum se întrevede aceasta în propunerea de a renunta la votul proportional pentru una din Camere.
