Investigatiile Ministerului Culturii la raport

Ministerul Culturii e mai pandit de ziaristi in ultimele zile decat Parchetul General. Recensamantul gaurilor de tot soiul din fondurile Teatrului National, prezentat saptamana trecuta la minister, i-a transformat pe culturalii din presa in jurnalisti de investigatie. Maestrul Dinu Sararu, cum i se zicea pana in urma cu cateva luni, isi merita titlul. N-a iertat nici o portita prin care se putea sfeterisi banul public in folosul sau si al alesilor sai. A fost si ajutat, cum scrie si in concluziile anchetei financiare de la National. Dar meritul cel mare ii apartine maestrului.
Multi ani am fost convins ca Dinu Sararu n-are imaginatie, luandu-ma dupa productia lui mai mult sau mai putin literara. Raportul comisiei de ancheta de la Teatrul National ma obliga sa recunosc ca m-am inselat. Dramaturgia lui financiara e atinsa de geniul lui Dinu Paturica si de inspiratia lui Corneliu Iacubov, din perioada cand era sef de SIF.
Dupa acest raport, regret ca i-am considerat naivi si manipulabili pe cei care se tanguiau intr-o scrisoare deschisa adresata premierului Tariceanu ca Nationalul va suferi o pierdere ireparabila daca nu va mai fi condus de Sararu. Din punctul lor banesc de vedere, plecarea lui e o tragedie.
Stiam cate ceva despre favoritii si favorizatii lui Sararu, cu mult inainte de aparitia acestui raport. De-abia dupa ce am contemplat poezia cifrelor sale am inteles cate zerouri irezistibile ascundeau regretele si rugamintile din suplica adresata premierului Tariceanu. In piesa secreta care s-a jucat la National, regizorul ei, Dinu Sararu, nu s-a folosit de un scenariu ceausist, cum s-a tot spus. Traditionalistul pios al montarilor de pe scena teatrului a fost un mare postmodern al cotcariilor financiare. Sararu a amestecat filosofia anilor '50, cand se cumparau constiinte cu un cocteil de bani, functii si teroare, cu ultimele noutati in tehnica folosirii banului public pe deasupra legii.
Sunt curios daca aceasta ancheta va duce si la procese penale, cum ar trebui, sau a fost facuta din simple ratiuni de imagine a noii echipe de la Ministerul Culturii. Acelasi care a anuntat ca directorul Bibliotecii Nationale, Dan Erceanu, a scapat de toate acuzatiile si interogatoriile de pe vremea guvernului Nastase. Erceanu, care a fost legat ca infractorii periculosi, dintr-o vina culturala imaginara, a fost vinovat, de fapt, ca a refuzat sa cedeze sediul bibliotecii guvernului Nastase. Victoria lui Erceanu are insa un mic defect. Nu ajuta la ispravirea sediului bibliotecii. Daca aceasta cladire urata ar fi intrat pe mana guvernului, cu siguranta ca, in mai putin de un an, ar fi fost ispravita. Insa in ritmul in care merg banii la Cultura, biblioteca lui Erceanu va mai ramane multi ani ceea ce e si azi. O cladire cu geamuri sparte de care se sperie si sobolanii. In ceea ce ma priveste, sunt satul de toate victoriile morale din cultura. Biblioteca Nationala ar fi trebuit de multi ani sa fie considerata un obiectiv strategic, cum si e, nu sminteala lui Dan Erceanu, cum a fost tratata.
Chiar daca cererea Monei Musca, de a dubla bugetul Culturii, va fi acceptata, Biblioteca Nationala va ramane multi ani de aici inainte o fantoma, daca guvernul nu se va hotari sa bage rapid bani in ea.
Ma tem ca guvernul nu va gasi fonduri pentru biblioteca, la fel cum sunt aproape sigur ca nu va gasi bani nici pentru a dubla bugetul Culturii. Chiar daca Mona Musca a incercat sa-i sensibilizeze pe finantistii de la guvern si pe premier, spunand ca, procentual, cultura autohtona a ramas si in urma Albaniei. Nu cred ca argumentele ei vor impresiona pe cineva, dar, oricum, e o mare diferenta intre suficienta lui Razvan Theodorescu, cel care s-a multumit cu un buget de avarie, si cererea Monei Musca. Care e diferenta intre a nu cere si a cere degeaba? Las deoparte faptul ca cine cere nu piere, dar cunoscand tenacitatea noului ministru al Culturii nu m-as mira daca ar si capata ceea ce vrea.