De același autor
În istoria economiei româneşti, acest aproape un an de guvernare USL s-ar putea numi epoca insolvenţei sau a falimentului, e tot una.
Stagnăm şi sperăm în mai bine. Încă nu e limpede dacă spectaculoasa dublare a produsului intern brut (PIB) al anului trecut, propusă de Institutul de Statistică, e rezultatul unor estimări oneste sau al unui zel al statisticienilor care au înţeles mesajul alungării profesorului Voinescu de la cârma instituţiei. Anul 2013 nu pare prea voios, din perspectivă economică.
Avocaţii care gestionează afacerile combinatului petrochimic de la Oltchim au început concedierile. Ei au alungat 1.000 de salariaţi, iar în replică, revoltaţi, angajaţii vor să-l alunge pe administratorul Gheorghe Piperea, deoarece consideră că „a preluat societatea cu gândul falimentului, nu al insolvenţei“. Într-adevăr, nu a apărut un proiect economic viabil pentru Oltchim, nici măcar vreo evaluare a pieţei, nici o tentativă de vânzare.
La Hidroelectrica, alţi avocaţi smulg bani frumoşi pentru a ţine compania pe loc, chiar dacă în proces se scumpeşte un pic şi energia. De ce mai are nevoie Hidroelectrica să stea blocată în proceduri de insolvenţă? O întrebare, evident, retorică. Oricum, nu are nimeni o viziune clară asupra viitorului colosului energetic. Pentru cele trei companii siderurgice abandonate de grupul Mechel viitorul arată sumbru, concedierile se ţin lanţ, o mare parte dintre cei rămaşi, deocamdată, pe ştatele de plată sunt cantonaţi în şomaj tehnic, iar Ministerul Economiei împrăştie promisiuni.
Ministrul Economiei, liberalul Varujan Vosganian, este însă optimist: „economia românească nu este compusă numai din Oltchim şi Mechel“. Într-adevăr, există şi Poşta Română sau CFR, a existat şi Tractorul Braşov, Electroputere, Petromservice..., o listă lungă. S-au salvat, totuşi, Petrom, Sidex sau Alro. El şi-a prezentat viziunea generală despre o ambiţioasă strategie de reindustrializare a României. În acompaniamentul protestelor disperate de la Oltchim sau de la Câmpia Turzii, ideea că se vor găsi bani pentru a finanţa proiecte industriale noi e fie o mare iluzie, fie o păcăleală, aşa, ca să ne treacă timpul.
Partea bună este aceea că strategia îşi fixează ca axă integrarea industriei prelucrătoare în piaţa europeană, ceea ce arată disponibilitate pentru atragerea investiţiilor străine.
Din păcate, pentru a reuşi să prindă măcar un contur teoretic, proiectul are nevoie de o radiografie industrială a ţării, ceea ce va fi probabil o misiune imposibilă. Informaţiile oferite de companiile statului român sunt minimaliste, cu descrieri de manual comunist şi lipsite de date financiare detaliate. Sunt companii de stat care nu şi-au afişat încă rezultatele financiare din 2011, ce să mai vorbim de anul trecut. Nu există în lume strategii fără un flux de informaţii moderne.
În gândirea actuală a Ministerului Economiei străbat şi lucruri concrete: companiile cu pierderi se vor privatiza sau vor intra în insolvenţă. Desigur, însă ar fi fost mai inteligent să găsim soluţii pentru Oltchim şi Mechel, măcar să avem analize ale şanselor acestor companii de a rezista în piaţa europeană şi apoi să vorbim cu entuziasm despre reindustrializarea ţării. Rezolvarea problemelor reale ale economiei este amânată, iar aşezarea ţării pe fundamente economice solide este ignorată. Din insolvenţă nu se nasc industrii noi, că nu finanţează nimeni o afacere cu un istoric de eşec. Cel mult apar nişte aventurieri dispuşi să rişte cu bani puţini.
Bancherii au aruncat o găleată de apă rece peste înfierbântatul proiect: nu prea sunt bani pentru finanţarea afacerilor industriale. Riscul e mare şi piaţa incertă, în plus, creditul e scump în România, adevăr stânjenitor atât pentru bancheri, cât şi pentru guvernanţi. Pentru a-l ieftini, ar trebui fie să ai o economie elveţiană sau japoneză, cu toate componentele ei de seriozitate, fie să foloseşti o monedă puternică. Tehnologia modernă, cea care face profit, e scumpă şi sunt puţini cei care au banii necesari acestor investiţii. Aproximativ 72% din exporturile româneşti sunt generate de companiile străine care au investit în România, în timp ce capitalul local are un profil extrem de modest şi o eficienţă joasă.
O definiţie clară a eficienţei: cehii au câştigat din exportul de produse industriale 62 de miliarde de euro, în vreme ce România a obţinut doar 18 miliarde de euro. Diferenţa o dă tehnologia şi calitatea produselor, faptul că nu imporţi în draci componente, ci le produci în ţară. Desigur, diferenţa o face şi investiţia străină directă, mult, mult mai intensă în Cehia decât în România. Dacă nu ai bani, tehnologie şi personal foarte competent, nu faci decât servicii de asamblare de componente. Un fel de lohn, ca la textile, unde fete prost plătite coseau fustiţe, bluziţe sau pantaloni, cu aţă, material şi cu tipare de import. O afacere care furniza un sfert din exporturile ţării, dar când clienţii s-au mutat în Asia, s-a ales praful de industria noastră textilă. Doamna ministru delegat Grapini ştie mai bine cum s-a făcut de niciun industriaş local n-a reuşit să-şi dezvolte o afacere europeană din experienţa asta. În esenţă, în istoria economiei româneşti, acest aproape un an de guvernare USL s-ar putea numi epoca insolvenţei sau a falimentului, e tot una.
