Guvernul a jucat cartea managementului privat la cacialma

Intimitatea gândirii guvernanţilor actuali ai României dezvăluie o filosofie aiuritoare: ceea ce contează este menţinerea aşa-numitului control politic asupra companiilor statului.

Ca la noi la nimenea! Iată o zicală, ve­che, perseverent confirmată în toate epocile şi extrem de actuală. Epopeea programului de schimbare a di­rec­torilor companiilor statului cu ma­na­geri privaţi, de pildă, s-a desfăşurat şi se mai desfăşoară încă într-o notă de autentică haiduceală. S-au cheltuit bani, energie şi eforturi pentru a se­lecta managerii, s-au schimbat legi, s-au creat speranţe şi aşteptări. De­sigur, în economia schimbării, nu cân­tăreşte prea mult milionul de euro care, potrivit unor calcule, a fost chel­tuit în procesul selectării managerilor privaţi. Ceea ce contează este re­zul­tatul.

Răsplata pentru performanţă: alungarea!

Dovada este performanţa financiară şi economică bună obţinută rapid de noul manager de la Tarom. Belgianul Christian Heinzmann, care a venit în noiembrie 2012, a rezistat şocului emo­ţional al respingerii planului său de management, dar s-a pus pe trea­bă. A preluat compania aviatică a statului înglodată în datorii, i-a îmbunătăţit performanţa şi i-a înjumătăţit pier­derile în primele cinci luni ale acestui an. A fost răsplătit pentru asta: va fi alungat! Şi intrăm astfel în intimitatea gândirii guvernanţilor actuali ai Ro­mâniei, care dezvăluie o filosofie aiu­ritoare: ceea ce contează este men­ţinerea aşa-numitului control politic asupra companiilor statului.

Controlul politic

Au jucat deci la cacialma: au acceptat, nu fără mofturi, propunerile con­sul­tanţilor, şi-au impus favoriţii pe lista managerilor, pe care i-au plasat în poll-positions, şi au dejucat sistematic planurile naivilor care şi-au închipuit că vor conduce companiile statului pe principiile guvernanţei cor­po­ra­ti­ve. Într-un final apoteotic, i-au alun­gat pe aceştia, fără a se osteni măcar să explice, aşa, pentru coloratură, ra­ţiunea din spatele concedierilor. Au reuşit, cu excepţionala contribuţie a mi­nistrului Transporturilor, Relu Fe­nechiu, să transforme un proiect me­nit să schimbe în bine peisajul eco­nomiei româneşti într-un ghid pe­n­tru uzul celor care vor să păcălească FMI-ul. Nu contează ruina firmelor sta­tului, nici măcar sumbra pers­pec­ti­vă a colapsului, aşa cum a de­mon­s­trat-o afacerea Oltchim, im­por­tant e controlul politic. Acest control este necesar, până la urmă, pentru a dirija banii acestor firme către cine trebuie, către clientela din spatele po­liti­cie­ni­lor. Probabil această clientelă a fi­nan­ţat masiv unele cheltuieli oca­zionate de diversele campanii de ale­geri prin care a trecut ţara sau, mai degrabă, a făcut şi face plasamente con­sistente direct în buzunarele, largi, ale po­li­ticienilor.

Păcălirea FMI

Putem presupune că guvernanţii ali­anţei USL au întrezărit avantajele pro­iectului lansat de FMI, anume opor­tunitatea de a schimba, elegant, la pre­­siunile Fondului, managerii im­puşi de fosta putere de dreapta.

Probabil cea mai amplă operaţiune de păcăleală a Fondului a fost desantul echipei de lichidatori asupra Hidro­electrica, taman când biata companie urma să aibă un management pro­fe­sionist, responsabil şi eficient, care s-o ducă, foarte repede, la cota Bursei de Valori din Bucureşti. Intrarea în insolvenţă a colosului energetic ro­mâ­nesc a îngheţat sângele în vinele ban­cherilor, investitorilor străini şi, probabil, chiar în cele mai rezistente la şocuri – şi mă refer la FMI. A fost o lovitură împotriva instalării gu­ver­nanţei corporative. Rămâne şi astăzi un mister faptul că autorităţile de la Bucureşti nu au deschis un front co­mun de luptă cu cele ale Comisiei Eu­ropene, care anchetează chestiunile privind potenţiale ajutoare de stat acordate de Hidroelectrica clienţilor săi preferenţiali. De ce n-ar fi statul ro­mân interesat să recupereze zeci de milioane de euro? E o întrebare re­to­rică, pe care nu şi-au pus-o, din pă­cate, nici experţii de la Franklin Tem­pleton, compania care gestionează afa­cerile Fondului Proprietatea, la rândul său acţionar semnificativ al Hidroelectrica, probabil deoarece lor nu le pasă. Dacă investigaţia va dibui vreun ajutor de stat, atunci banii s-ar mişca spre vistieria Ministerului Fi­nanţelor.

Conducerea locală a Franklin Tem­pleton s-a revoltat totuşi, în câteva rânduri, de pildă atunci când cerea nu­mirea urgentă a unui consiliu de supraveghere la Hidroelectrica sau câ­nd niciun om al ei nu o reprezenta în boardul Transgaz. A capitulat în final în braţele compromisului: l-a ac­cep­tat ca propriu reprezentant pe unul dintre arhitecţii loviturii de palat care a fost insolvenţa Hidroelectrica, Re­mus Vulpescu, fost şef OPSPI, acum director de cabinet al ministrului Fi­nanţelor, Daniel Chiţoiu. Trebuie să re­marcăm însă că FMI sperie încă: Hidroelectrica a ieşit nesperat de repede din insolvenţă, fără ca firma de lichidatori să poată alege nici mai mult, nici mai puţin de 67 de ma­nageri privaţi pentru diversele fotolii din conducerea colosului energetic. Costurile acestei operaţiuni de evitare a instalării guvernanţei corporative, atent deghizată într-un exerciţiu de descăpuşare, au putut fi observate în seria de eşecuri ale tentativelor de pri­vatizare. Niciun investitor serios, cu bani şi piaţă, nu s-a arătat interesat de vreo companie românească. Hidro­electrica a fost un semnal, primul, ne­gativ pentru pieţele internaţionale, punctat, de altfel, prompt de agenţiile de evaluare financiară: Moody’s a do­borât ratingul colosului energetic şi a înnegrit perspectiva de rating a Ro­mâniei. Un avertisment sever ob­servat de toată lumea. Faţă de acest episod, controversatele jocuri de cu­lise cu managerii privaţi desfăşurate de Fenechiu şi oamenii lui erau chiar previzibile. //

Experienţa eşecului, asul din mâneca favoriţilor

Consiliile de administraţie se află tot sub comanda politicului, exact ceea ce dorea să evite impunerea managementului privat.

Numirea unor manageri profesionişti era o etapă dintr-o mişcare mai amplă de însănătoşire a companiilor statului, care includea apoi listarea la cota Bursei de Valori din Bucureşti. Prin manevrele de intimidare sau de alungare a managerilor privaţi şi prin împingerea în boarduri a favoriţilor castei politicienilor zilei, acest ciclu este primejduit, atrage atenţia firma Franklin Templeton de la Fondul Proprietatea. Tot cei de la Franklin Templeton s-au înfuriat în faţa ciudatului experiment care l-a readus la conducerea Complexului Energetic Oltenia pe fostul director Laurenţiu Ciurel, cu ştampila consultantului „străin“, care s-a zbătut, totuşi, să cerceteze abilităţile a 91 de candidaţi. În fine, suma încasată, de 150.000 de euro, probabil că presupunea un efort, la capătul căruia să-şi ia, totuşi, banii.

„Fondul Proprietatea poate să critice ce-o vrea, cât o vrea în legătură cu această numire. Dacă noi avem o companie străină, atunci lucrurile au fost legale“, a pus lucrurile la punct ministrul delegat pentru Energie Constantin Niţă.

N-a fost singurul caz de menţinere pe poziţii. La Electrica Furnizare, o altă companie unde s-a instalat experimentul managementului privat, a supravieţuit în echipa de conducere Ioan Roşca, fost directorul general al Electrica din mai 2012.

E o modă, menţinerea unor oameni cu experienţă, lucru confirmat şi în cazul Tarom. Aici apare indispensabila prezenţă a lui Nicolae Demetriade, pe vremuri director al companiei, care are însă, de ani buni, propriile afaceri de turism. Includerea sa în echipa Tarom a fost acompaniată de presiunile făcute asupra lui Heinzmann de preşedintele Consiliului de Administraţie, Dan Pascariu, în sensul alungării. Pascariu a smuls acordul belgianului pentru scurtarea mandatului său de la patru ani la un an.

Cu toată absurditatea acestei situaţii, constatăm că vremelnicul ministru al Transporturilor, Relu Fenechiu, are totuşi şi momente mai slabe, când înţelege şi el cum e cu imaginea. Nu putea pur şi simplu să-l alunge pe Heinzmann, după ce austriacul Heinrich Vystoupil, primul manager care a câştigat concursul pentru poziţia de şef al Tarom, a dat bir cu fugiţii după zece zile. Chipurile vroia bani prea mulţi... Şi aşa a încolţit, probabil, ideea de a limita salariile directorilor „de la stat“, o altă dovadă de ipocrizie sau de necunoaştere a logicii economice.

Ministrul Transporturilor a izbit însă cu barda în consiliile de administraţie care conduc afacerile feroviare ale statului. Chiar înaintea declanşării controversatei „privatizări“ a CFR Marfă, a fost alungat managerul proaspăt ales, Aysun Mustafa. Probabil că zelul său managerial ar fi stânjenit tenebroasa privatizare a CFR Marfă, înghiţită, aşa ca elefantul din parabola lui Saint Exupery, de un şarpe boa de mici, dar vioaie, dimensiuni: Grupul Feroviar Român (GFR).

Fenechiu a izbutit să-l alunge şi pe Dimitris Sophocleous, cel care conducea afacerile CFR SA. Lucian Isar, o altă victimă a desantului victorios al ministrului Transporturilor asupra economiei româneşti, a dezvăluit cum s-au exercitat  presiuni asupra conducerii CFR, a relatat ciocnirea dintre manageri şi oamenii ministrului în chestiunea atribuirii unui contract de 300 de milioane de euro pentru reabilitarea tronsonului Vinţu de Jos-Simeria, finanţat cu bani europeni. Refuzul managerilor de a colabora a dus la demiterea lor urgentă şi fără explicaţii. Dar cazurile acestea sonore sunt vârful vizibil al aisbergului. În companiile cu nume mai puţin sonore şi ale căror cartiere generale sunt risipite prin ţară lucrurile s-au desfăşurat mai simplu. Consultanţii nu s-au mai complicat cu manageri blindaţi de experienţă aici sau în lumea largă. De altfel, consultanţii cu o reputaţie prestigioasă au cedat primii presiunilor politice, livrând ministerelor inclusiv numele favoriţilor acestora. O complicitate dezamăgitoare, care va fi probabil explicată elegant prin termenii de confidenţialitate asumaţi prin contractele de consultanţă. Ei au ştampilat însă exerciţiul de introducere a guvernanţei corporative, semnând însă şi în cazul eşecului. Pentru că, în asamblu, operaţiunea pare un eşec, deoarece consiliile de administraţie se află tot sub comanda politicului, exact ceea ce dorea să evite impunerea managementului privat. Mai mult, unele companii sunt conduse de foşti manageri, oameni, nu-i aşa, cu o vastă experienţă a eşecului. //

Monitorizarea care a impus schimbarea managerilor

Un manager profesionist eficient îmbunătăţeşte şi consolidează reputaţia afacerii pe care o gestionează.

Ideea aşezării la cârma unor mari companii, unde statul este acţionar majoritar, a unor manageri privaţi, competenţi, cunoscători ai pieţei în care se mişcă afacerile acestor companii a fost iniţiată de experţii Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a devenit, treptat, o condiţie de care depindea soarta acordului cu finanţatorii instituţionali ai României.

Încă din primăvara lui 2009, când România a cerut ajutorul FMI pentru a evita o prăbuşire a economiei şi a monedei sale, a devenit clar că un lot de companii provocau pierderi bugetului statului şi-şi exportau propriul „faliment tehnic“ majorităţii furnizorilor, deoarece creau şi întreţineau un masiv blocaj financiar. La început, a fost deci lupta pentru reducerea arieratelor create de un grup compact de companii, în fapt datorii către diversele bugete ale statului.

Apoi a apărut o listă de monitorizare a companiilor cu pierderi, în încercarea de a stopa risipa. Lista a fost flexibilă. Companii semifalimenare, cum ar fi Tarom, Poşta sau Oltchim, s-au calificat la monitorizare, alături de afacerile feroviare ale statului, CFR SA, CFR Marfă şi o parte din cele energetice, cea dependentă de cărbuni.

Ideea de a aduce la conducerea acestor companii manageri profesionişti îşi propunea să spargă acest adevărat lanţ al slăbiciunilor în care erau implicaţi manageri numiţi politic, entităţi subordonate care scăpau controlului, funcţionari publici numiţi în boarduri de o putere vremelnică şi revocaţi de alta, firme „căpuşă“, abonate la contractele păguboase ale acestor fantomatice afaceri, în care banii se risipeau cu nonşalanţă şi iresponsabilitate.

Experţii Fondului şi cei ai Comisiei Europene întrebau retoric: ce vreţi, să finanţaţi sănătatea, educaţia, să plătiţi pensiile sau să ţineţi în viaţă aceste afaceri păguboase pentru stat, profitabile pentru iniţiaţi?

Totul s-a desfăşurat însă lent, cu viteza melcului. Treaba accelera în timpul vizitei echipelor Troikăi finanţatoare, condusă de FMI, coordonată de Comisia Europeană şi asistată de Banca Mondială. Plecau echipele, începeau tergiversările. Cum să-l schimbi pe eternul Roibu de la conducerea Oltchim, oare?

Iniţial, oficialii de la Bucureşti au sperat că managementul profesionist se va introduce doar la companiile cu pierderi, apoi a apărut ideea de a aplica strategia şi la cele relativ performante, cum ar fi Hidroelectrica, Transgaz, Nuclearelectrica.

A fost apoi nevoie de schimbarea legislaţiei. În fine, în noiembrie 2011 a apărut cadrul legal de angajare a managerilor privaţi, reglementat
printr-o ordonanţă de urgenţă privind guvernanţa corporativă a companiilor publice. Acest text legislativ lămurea şi chestiunea salariilor managerilor privaţi, deoarece era limpede pentru toată lumea că a chema profesionişti şi a-i plăti prost era fie o ipocrizie, fie o încercare de a veşteji proiectul.

A urmat etapa de selectare a firmelor de consultanţă care vor căuta managerii privaţi, îi vor selecta şi le vor testa abilităţile. S-au înghesuit firme de mare prestigiu internaţional, de calibrul consultantului financiar PricewaterhouseCoopers, sau mari agenţii specializate strict pe recrutare, ca Pedersen&Partners. Ministerele au identificat companiile ţintă şi au ales consultanţii. Procesul a intrat într-o etapă confuză în momentul căderii Cabinetului Ungureanu. Fostul premier anunţase angajarea unui manager privat la Oltchim, la Romarm şi la Hidroelectrica.

A venit lunga vară fierbinte a referendumului antiprezidenţial, urmau alegerile. S-au mai mişcat uşor lucrurile, ca efect al insistenţelor Troikăi. Primele roade, pigmentate de scandaluri, au izbucnit în primăvara acestui an.

Soluţia numirii unor manageri profesionişti nu este nouă, a fost şi este aplicată cu succes în toată lumea, inclusiv în ţări din fostul lagăr comunist, cum ar fi Polonia, sau în bogatele emirate care fac bani din petrol. Un manager profesionist eficient îmbunătăţeşte şi consolidează reputaţia afacerii pe care o gestionează. În lumea modernă a afacerilor reputaţia de onestitate şi integritate este esenţială, probabil unul dintre cele mai importante capitaluri ale unei firme. Dar noi, când înţelegem pe ce lume trăim, încercăm s-o păcălim.