Planul Naţional, o promisiune de 10 miliarde de euro pe banii altora

Guvernul trebuie doar să construiască un mediu de afaceri corect, prietenos, transparent şi previzibil. Dacă vrea investiţii străine directe.

USL, coaliţia armoniei, păcii sociale şi pro­tec­ţiei împotriva abuzurilor exercitate de justiţie asupra castei politicienilor, visează investiţii to­tale de 10 miliarde de euro în acest an. Ex­perţi anonimi au schiţat un Plan Naţional de in­vestiţii strategice şi crearea de noi locuri de muncă şi au socotit efectul acestei injecţii de capital pe piaţa forţei de muncă: 50.000 de români vor scăpa din şomaj.

„Planul“ se bizuie masiv pe strategiile altora de investiţii, mai precis pe intenţiile marilor in­vestitori străini, de calibrul francezilor de la Dacia Renault, al americanilor de la Ford sau Oracle sau al chinezilor de la Huawei. În plus, Planul silabiseşte, într-o ordine aleatoare, pro­iecte deja existente, cărora le atribuie intenţii de extindere, deci de investiţii. Nu era treaba guvernului să anunţe intenţiile marilor com­pa­nii de extindere a investiţiilor, mai cu seamă că acestea se pliază şi depind de evoluţia pie­ţei globale. Îmi amintesc, bunăoară, că, în ur­mă cu trei ani, şefii grupului financiar Uni­cre­dit proiectau investiţii masive în România şi Rusia, pieţe emergente pe care doreau să se extindă masiv, însă realitatea a spulberat am­biţiile de expansiune ale italienilor. Ca atare, gu­vernul trebuie doar să construiască un me­diu de afaceri corect, prietenos, transparent şi previzibil. Dacă vrea investiţii străine direc­te.

10 miliarde de euro e o sumă rotundă, ispi­ti­toare, sună bine când o anunţi. Nu este însă clar cine investeşte şi cât. Nici măcar in­ten­ţiile statului de a injecta bani în economie nu sunt foarte clare. Pluteşte o ceaţă deasă dea­su­pra proiectelor statului, de altfel extrem de mo­deste. Nimic nou, cu excepţia bizarului fond de investiţii în energie, controlat de alt­fel de KazMunayGaz, de vreme ce promite să pună 80% din bani. De ce trebuie statul ro­mân să finanţeze operaţiunile unui colos ener­getic străin? Ce fel de operaţiuni vor fi de­ru­la­te cu banii ăştia? Prospecţiuni? Astea sug bani şi au profit zero, că nu câştigul imediat e sco­pul lor, ci argumentarea unor investiţii viitoare.

Planul are mai degrabă meritul de a lămuri care este atitudinea guvernului faţă de unele proiecte controversate, cum ar fi exploatarea aurului de la Roşia Montană şi Certej sau ex­ploatarea gazelor de şist. Din perspectivă is­torică, e o întoarcere cu 180 de grade faţă de poziţia iniţială a coaliţiei, punctată de o osti­litate agresivă în chestiunea acestor proiecte. Din perspectivă economică, clarificarea era ne­cesară.

În cazul sensibil al Roşiei Montane, pluteşte, deo­camdată, misterul renegocierii, în urma căreia statul să urce la o deţinere majoritară de 78% din profit. Nu prea există exemple în­curajatoare în acest sens în istoria con­tem­porană a lumii. Poate doar Chavez să fi reuşit vreo „renegociere“ cu vreun investitor dis­pe­rat, însă din relatările presei el a naţionalizat afaceri, n-a prea renegociat poziţiile statului în acţionariat. Mai plauzibilă este ideea re­ca­librării redevenţelor, ruşinos de mici în com­paraţie cu media europeană.

Există şi o promisiune în acest sens, care se referă la toate bogăţiile subsolului, inclusiv la petrol şi gaze. Atenţie, însă, redevenţele mă­ri­te înseamnă, automat, scumpirea gazelor sau a carburanţilor.

Şi ajungem acum la dureroasa absenţă a ori­cărei strategii pentru creşterea nivelului de trai. Suntem cei mai săraci europeni. La fi­na­lul anului trecut, bulgarii aveau un salariu me­diu lunar de 392 de euro, cu 45 de euro mai mare ca al nostru, ungurii câştigau 771, mai mare decât dublu. Slovenii, băieţii care trăiesc o criză acută a sistemului bancar de stat, au un salariu mediu lunar de peste 1.500 de eu­ro, iar dacă insişti cu socotelile, constaţi că sa­lariul mediu anual al slovenilor depăşeşte pro­dusul intern brut pe cap de locuitor. Ce înseamnă asta? Înseamnă că au un mecanism de repartiţie a banilor rulaţi de economie în care nu apar „discrepanţele“ astea cu mul­ti­mi­lionari hrăpăreţi, căpuşând statul, para­zi­tându-i bugetele şi tratându-şi angajaţii ca pe slugi, în dispreţul unor legi faţă de care se simt imuni.

Planul insistă asupra strategiei energetice a Ro­mâniei, promiţând, pe de o parte, in­de­pen­denţă energetică, pe de alta, ieftinirea fac­tu­rilor de energie, ceea ce este puţin probabil. Ro­mânia are în faţă un alt plan, pe care şi l-a asumat în momentul admiterii în clubul Uni­u­nii Europene: aşezarea tarifelor de energie la nivelul restului grupului european. Va fi deci imposibil să reduci factura de energie, cel pu­ţin în viitorul apropiat, fie şi pentru că toate aces­te proiecte de expansiune necesită in­vestiţii imense şi, logic, va trece un timp pâ­nă vor fi recuperate.

Partea referitoare la agricultură conţine şi ea pro­misiuni amânate: irigaţii, fond mutual în care să contribuie agricultorii şi care să-i des­pă­gubească în caz de calamitate, creditarea şi dezvoltarea depozitelor pentru legume şi fructe. Planul trece la socoteala mare, aia care dă 10 miliarde de euro şi plăţi directe şi complementare în valoare de 3 miliarde euro, vrând să adauge, probail, că e vorba de plă­ţile din bani europeni.

În linii mari, ăsta e Planul Naţional, o so­co­teală pe banii altora. Americanii îi zic wishful thinking, adică acea situaţie în care dorinţele sunt confundate cu, iar, deseori, contrazise de realitatea cea dură.