Controverse legate de Legea sănătăţii

Proiectul Legii sănătăţii, aflat în dezbatere publică, una despre care sper că nu va fi formală doar cu scopul de a bifa procedura, necesită câteva observaţii de fond. Mai ales că, până în acest moment, intervenţiile publice ale autorităţilor – ministrul sau şeful comisiei, Cristian Vlădescu – nu au răspuns argumentat la multele chestiuni care au fost ridicate de specialiştii în sistem.

În primul rând, este vorba de transformarea spitalelor în asociaţii, fundaţii sau societăţi comerciale. Schimbarea statutului spitalului se face cu avizul MS, după decizia administratorului spitalului - de regulă, autorităţile locale sau ministerul în subordinea căruia se află marile spitale şi institutele naţionale -, fără a se preciza nici criteriile, nici condiţiile şi fără a se face referire la o eventuală lege care să reglementeze această transformare (art. 76, alin 2). Lipsa acestor criterii, ca şi faptul că fundaţiile, fie ele şi de interes public, nu sunt verificate de Curtea de Conturi ridică suspiciuni în ce priveşte utilizarea discreţionară a banilor. Mai mult, potrivit prevederilor OG 26/2000, comisia de cenzori, cea care asigură controlul financiar, este numită şi revocată de consiliul director al fundaţiei/asociaţiei (art. 29, alin. 2, lit. c), în care cel puţin trei sferturi dintre membri sunt din interiorul fundaţiei. Cumulate, aceste prevederi vor putea duce la fraude financiare.

Suspiciunea de proastă gestionare a banului se amplifică şi din cauză că legea nu prevede mecanisme suplimentare de verificare a modului în care CNAS cheltuieşte sumele colectate de la asigurat în Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătăte (FNUASS), perpetuându-se astfel sistemul păgubos, dovedit în peste 12 ani de practică, într-o lege care, declarativ, doreşte reformarea sistemului. Dacă la această lipsă de transparenţă mai adaugăm faptul că un spital de dimensiuni medii are un buget de aproximativ 8-10 milioane de euro anual, cred că s-a spus suficient.

În privinţa asigurărilor sociale de sănătate, merită observat în primul rând că nici de această dată pachetul minim de servicii medicale nu este definit, deşi a fost promis cu surle şi trâmbiţe la instalarea în funcţie a miniştrilor Bazac, Cseke şi Ritli. Din cauza nedefinirii pachetului de servicii medicale de bază, plăţile în sistemul medical rămân similare celor din legislaţia actuală, sistemul rămânând complicat şi neperformant, lipsit de clarificările necesare obţinerii de rezultate viabile. Se vor plăti în continuare furnizorii de servicii medicale pornind de la tariful pe persoana asigurată, pe serviciu medical, pe caz rezolvat, pe zi de spitalizare, prin preţ de referinţă de decontare sau prin acord global etc., când, în mod normal, trebuia plătită fiecare procedură în parte pe care CNAS o prevedea şi se angaja că o asigură. Astfel, sistemul propus va genera în continuare insatisfacţie şi sărăcie atât în spitale, cât şi de fapt în întreg sistemul medical.

În al doilea rând, este vorba despre faptul că în continuare banii asiguraţilor vor fi colectaţi de către Ministerul de Finanţe, procedură diametral opusă filosofiei afirmate oficial în proiectul de lege şi susţinută public de guvern. Este o fractură de logică a legii care, pe de o parte, doreşte introducerea caselor private de sănătate, iar, pe de alta, centralizează colectarea banilor. Operatorii privaţi de asigurări (Asirom, Generali, Asigurări Ţiriac, Omniasig etc.) s-au dovedit până acum mult mai eficienţi în colectarea banilor decât Ministerul Finanţelor, via ANAF, ştiut fiind că gradul de colectare în România este printre cele mai scăzute din Europa.

Apariţia caselor private de asigurări de sănătate este restricţionată de condiţiile cumulative prevăzute în art. 204, alin. 1, care elimină practic jucătorii autohtoni, deoarece nicio firmă românească de asigurări nu a avut subscrise poliţe medicale de asigurări în valoare de 250 de milioane de euro în anul precedent, adică 2011, şi nici minimum 1 milion de persoane asigurate medical. Toate acestea duc cu gândul la excluderea premeditată a caselor româneşti, în detrimentul celor străine, despre a căror intrare pe piaţă circulă deja informaţii. Încă o chestiune ridică mari semne de întrebare: casele private de asigurări îşi pot reţine din fondurile primite de la CNAS pentru propria administrare 2,8% din sumă (art. 204, alin. 2), la rândul ei, CNAS îşi reţine o cotă de 7% (art. 192, al. 4 şi 5) pentru administrarea sistemului, ceea ce va duce la o reducere a FNUASS cu 9,8%. În plus, dacă casele de asigurări private rămân fără bani, le va sări în ajutor „în mod excepţional“, CNAS (art. 191, al. 10).

Conducerea CNAS este un alt subiect de discuţie. Consiliul de administraţie, care acum este format din reprezentanţi în părţi egale ai guvernului, sindicatelor şi patronatelor, va fi format din 5 membri, reprezentanţi ai diferitelor ministere, plus un reprezentant al Comisiei de supraveghere a asigurărilor. Cu alte cuvinte, CNAS va fi un organism eminamente politic, eliminându-se posibilitatea controlării fondurilor de către structuri independente de guvern. Aceasta în condiţiile în care CNAS are un buget care reprezintă 3-4% din PIB-ul României (circa 4 miliarde de euro).

O altă chestiune extrem de importantă este apariţia unei noi structuri administrative, Agenţia Naţională pentru Calitate şi Informaţie în Sănătate (ANCIS), aflată în „coordonarea“ Ministerului Sănătăţii şi care preia procesul de acreditare a spitalelor. Se desfiinţează astfel Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor (CoNAS), pentru independenţa căreia s-a făcut mult tam-tam şi s-au cheltuit 55 de miliarde de lei în 3 ani, plus 5 milioane de euro fonduri europene. Problema de fond este însă că ministerul va fi cel care „va centra şi va da cu capul“, atâta vreme cât marile spitale şi institute naţionale (care cheltuiesc 15-20% din fondurile CNAS pentru spitale) vor rămâne în subordinea lui.

Modificările aduse de proiectul de lege privind malpraxisul sunt cu siguranţă nemulţumitoare pentru pacienţi. Deşi, medic fiind, nu pot să nu observ că, potrivit prevederilor art. 175, aceeaşi comisie de specialitate se va ocupa şi de stabilirea malpraxisului, şi de „soluţionarea amiabilă a conflictelor cu pacienţii“, ceea ce ridică semne de întrebare asupra echidistanţei şi credibilităţii comisiei în faţa pacientului. Deoarece prin Legea 192/2006, Legea 370/2009 şi OG 13/2010 a fost definită instituţia medierii, era mai corect ca soluţionarea amiabilă a conflictelor dintre pacienţi şi personalul medical să fie făcută de o persoană sau instituţie independentă. Oricum, şi până în prezent comisia de malpraxis de la Colegiul Medicilor era văzută mai mult ca un organism de apărare a medicilor, şi nu a pacientului. Mai mult, legea pare că face eforturi de a-l exonera cu orice preţ de răspundere pe medic, ţinând cont că acesta nu va fi răspunzător de „daunele şi prejudiciile aduse“, dacă acestea se datorează „condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale“ etc. (art. 147, al. 2).

Dr. DAN ŞERBAN,
fost preşedinte al Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor