De același autor
Eficienţa precară a guvernelor în faţa crizei, exasperarea publicului şi problema imigraţiei (prezentă mai ales în Occident) sau pur şi simplu epuizarea modului clasic de a face politică au pus la treabă mitul naţionalismului salvator. Când totul pare pierdut, apelurile la popor, la rădăcini, la virtuţile neamului, la demnitate naţională pot face minuni. Europa este străbătută astăzi, de la nord la sud şi de la est la vest, de valuri de naţionalisme, într-o bizară contradicţie cu însăşi ideea de Uniune Europeană. Pe cine să mai uneşti când mai toţi şi-au descoperit vocaţia separării?
Discursul identitar este amplificat în ţări unde anul acesta vor avea loc alegeri (Franţa, Germania, România), în ţările nordice, unde extremismul face ravagii (Olanda, Norvegia), dar îl puteţi lesne identifica şi peste ocean, ascultându-l pe Obama. Ungaria e caz clinic, bolnavul Europei. Naţionalismul de tip turcesc promovat de Viktor Orbán pare o combinaţie rară de teoria conspiraţiei şi excese de autoritarism. Putea să rămână tocmai România în afara fluxului de idei circumscrise naţionalismului? Nu putea, desigur, aşa că s-a branşat discret.
De pildă, ultimele poziţionări în plan diplomatic indică o Românie intens preocupată de minorităţile sale de peste graniţă, după ani de indiferenţă crasă. A fost gestul neaşteptat al ridicării problemei minorităţii româneşti din Serbia, urmează Bulgaria. În cazul vecinilor din sudul Dunării, dramatizarea situaţiei în care se află populaţia românească va fi, mai degrabă, o carte de negociere într-o dispută pur economică pentru resursele din Marea Neagră. Avântată pe acest drum, n-ar mira pe nimeni dacă următoarea ţintă a diplomaţiei româneşti ar fi Tezaurul, o problemă sensibilă în relaţia cu Rusia. Resuscitarea temei ar putea trece drept un gest pur electoral, însă ar completa firesc „noua linie naţională“ pe care s-a angajat Ministerul de Externe.
În plan intern, înfiinţarea unei linii maghiare la UMF Târgu Mureş a relevat abordări naţionaliste similare cu cele din anii ‘90, explicabile doar prin apropierea alegerilor, cu diferenţa că rolul lui Vadim Tudor l-a preluat, când vine vorba de unguri, liderul PNL, Crin Antonescu. Guvernul Ungureanu a cedat, în cele din urmă, presiunilor UDMR. Cu tot profilul cosmopolit al premierului, guvernul n-a avut curajul să-şi asume decizia până la capăt, ci a încercat să o camufleze într-un act multicultural.
În plan politic, lucrurile arată bizar. Am auzit în ultimele luni tot mai mulţi lideri PDL pătrunşi de un „românism“ straniu, mărturisindu-şi subit mândria de a fi român. Asta n-ar fi ceva rău. Ce anume-i determină să se umfle în penajul tricolor? Ei, bine, asta e neclar. Au apărut noi organizaţii politice sau civice care promovează „tema naţională“. Ultimul intrat în joc este Mircea Geoană cu „mişcarea“ sa, intitulată sugestiv, Casa „România Noastră“. Alt exemplu de organizaţie preocupată de recuperarea „valorilor naţionale“ este Liga Studenţilor Români din Străinătate, girată de cele mai importante figuri din stat, de la guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, la preşedintele Traian Băsescu. LSRS vehiculează un patriotism prăfuit, de extracţie paşoptistă, ortodoxist, în contradicţie cu profilul membrilor săi: studenţi români care studiază în afara ţării. În extremă se mişcă partidul lui Dan Diaconescu, predicatorul unui etnocentrim exaltat, agitând flamura patriotismului primitiv. Războiul său cu „băncile străine“ înlocuieşte „lupta cu maghiarii“, în rest vadimismul s-a reîncarnat perfect în realizatorul nocturn de la OTV.
Dragoş Paul Aligică scria „fără inhibiţie“, într-un text publicat la sfârşitul anului trecut, despre „problema naţională, intelectuali şi dreapta românească“. Un pasaj mi-a atras atenţia, însă nu l-am înţeles corect la vremea respectivă: „Urmează însă o bătălie şi mai grea, într-un context şi mai dur. Dreapta românească, îi place sau nu, trebuie să se confrunte direct (probabil mai devreme decât şi-ar fi dorit-o) cu cea mai mare şi profundă problemă a sa: problema naţională. Este a ei. E în fişa postului. Nu poate să se eschiveze pe termen nedeterminat“. Între timp, apele s-au mai limpezit, Aligică a văzut mai devreme decât alţii noile tendinţe şi le-a prescris.
Şi totuşi, naţionalismul românesc de azi nu seamănă cu cel din anii ‘90. Atunci, scopul naţionalismului era altul. Promotorii mesajelor xenofobe, antioccidentale, de tipul „nu ne vindem ţara“, urmăreau să ţină cât mai mult România închisă capitalului străin, pentru a întârzia sincronizarea cu lumea occidentală şi setul ei de valori. Astăzi, politicienii se agaţă disperaţi de discursul naţionalist deoarece simt că le scapă puterea din mâini. Guvernele pierd tot mai multă putere, transferată către Bruxelles (vezi semnarea Tratatului fiscal) sau către finanţatori externi. Niciun politician nu acceptă uşor ca bugetul ţării sale să fie supervizat de supraguverne, nu cedează uşor la moneda naţională (dacă o mai are) sau la alte instrumente de putere.
Apoi, s-au produs mutaţii culturale importante: românii, bulgarii sau maghiarii pot circula liber, pot munci unde doresc în UE şi pot să-şi aleagă statul care lor li se pare mai convenabil sub raportul taxare-servicii oferite. Sentimentul apartenenţei la ţara natală se dizolvă accelerat, nu mai contează atât de mult ca înainte, când statul-naţiune era mândru şi suveran. Resuscitarea naţionalismului rămâne, deci, o metodă de a-i ţine pe cetăţeni captivi, o metodă de a restabili legăturile cu „glia strămoşească“.
Dar poate cea mai importantă faţetă a naţionalismului în vremuri de criză este naţionalismul economic.
Într-un text publicat în 2009, Cristian Vâlceanu indentifica patru tipuri de manifestare a naţionalismului economic: „Concedierile selective alimentate de prudenţa companiilor pe fondul accentuării şomajului, îndemnul la consum local prin intermediul unui populism arhaic şi inutil, naţionalizările produse din nevoia guvernelor de a-şi proteja propriile economii şi, nu în ultimul rând, acţiuni ale actorilor economici generate de tot felul de parteneriate de business cu iz patriotic“.
Adâncirea crizei economice a evacuat un cuvânt din discursul politicienilor europeni: globalizare. Fetişul anilor 2000 a intrat în comă. Cel mai bun exemplu de întoarcere la protecţionism este Buy European Act, propunerea de campanie a lui Sarkozy, care stipulează acordarea contractelor publice întreprinderilor care produc pe teritoriul european, indiferent de naţionalitate.
Europa se întoarce la naţionalisme pentru a contracara extremismul, tentant în vremuri de criză economică, sau ca o formă de rezistenţă împotriva procesului implacabil de centralizare a puterii în marele imperiu? //
