De același autor
Guvernul Ponta şi majoritatea USL sunt pe punctul de a opera o serie de modificări legislative de fond, care acordă puterii politice o mai mare influenţă asupra carierei şi activităţii magistraţilor, dar, spre deosebire de alţi ani, când orice tentativă similară era întâmpinatăcu proteste, acum sistemul a rămas inert.
Ministerul Justiţiei a pus în dezbatere publică, la sfârşitul săptămânii trecute, un proiect de ordin al ministrului prin care se înfiinţează Comisia pentru analizarea sesizărilor formulate în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Comisia ar urma să aibă trei membri, judecători sau procurori, desemnaţi de ministrul Justiţiei. Rolul comisiei este să analizeze sesizările, să formuleze propuneri ministrului Justiţiei, care se adresează mai departe Inspecţiei Judiciare.
Când ministrul Justiţiei a devenit titular al acţiunii disciplinare, în noiembrie 2009, magistraţii din toată ţara s-au revoltat, pe bună dreptate. Guvernul Boc, la propunerea ministrului Justiţiei de atunci, Cătălin Predoiu, modificase legea astfel încât acţiunea disciplinară împotriva magistraţilor să poată fi pornită nu doar de comisiile de disciplină din cadrul Inspecţiei Judiciare, ci şi de ministru, şi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul judecătorilor, şi de procurorul general, în cazul procurorilor.
În urmă cu doi ani, magistraţii au anunţat că se impun „proteste radicale“, dacă ministerul insistă cu acest proiect. În opinia lor, propunerea „afectează independenţa actului de justiţie“ şi „încalcă principiul separării puterilor în stat“, lăsând posibilitatea şicanării magistraţilor. Adunările generale ale magistraţilor de pe lângă instanţele din ţară au respins atunci în bloc ideea ca ministrul Justiţiei, deci un om politic, să capete dreptul de a iniţia acţiuni disciplinare, iar CSM s-a opus din răsputeri.
Argumentul principal era, în esenţă, că ministrul Justiţiei este om politic şi că ar putea abuza de dreptul de a porni acţiunea disciplinară împotriva unui judecător sau procuror. Un argument valid. La vremea respectivă, ministrul Justiţiei fusese inclus în rândul titularilor acţiunii disciplinare sub pretextul ineficienţei inspecţiei CSM. Comisia Europeană critica Inspecţia în fiecare raport că nu sancţionează abuzurile magistraţilor. Răspunderea pentru progresele în reformarea sistemului judiciar revenea, în final, guvernului, însă puterea executivă nu avea pârghii de acţiune în domeniul răspunderii magistraţilor, adică nu putea să intervină în puterea judecătorească.
Guvernul Ponta a preluat arma confecţionată de Guvernul Boc şi a îmbunătăţit-o, înfiinţând o mică inspecţie judiciară la dispoziţia ministrului Justiţiei. Din spatele unei comisii compuse din magistraţi pe care tot el îi alege, ministrul Justiţiei va putea cere, de acum încolo, sancţionarea unui judecător incomod, invocând „sesizarea unui cetăţean“. Oricând se găsesc anonimi de bine.
Diferenţa faţă de acum doi ani este pasivitatea sistemului, care nu doar că n-a mai ameninţat cu „proteste radicale“, ci s-a remarcat printr-o lipsă totală de reacţie. Toate temerile exprimate de judecători şi procurori în 2011 rămân perfect valabile şi astăzi. Tăcerea justiţiei nu a început însă de ieri. Trocul numirilor politice la vârful parchetelor n-a mai scandalizat pe nimeni şi nici n-a mai simţit vreun magistrat nevoia unor „proteste radicale“. Au urmat alte agresiuni din partea puterii. Tăcere.
O serie de modificări aduse la Constituţie fie reduc puterea justiţiei, fie sunt de natură să o intimideze. De exemplu, a fost introdusă expresis verbis doar răspunderea magistraţilor, nu şi a altor categorii profesionale. Tot lor, magistraţilor, le-a fost dedicat articolul referitor la transformarea parlamentului în organ de anchetă, în faţa căruia oricine are obligaţia de a se prezenta dacă este chemat. Cine a refuzat, în trecut, deplasarea în parlament, dacă nu şefii parchetelor? Cui altcuiva i-a fost destinată această nouă prevedere, dacă nu procurorilor? Nici aceste modificări inacceptabile în orice stat democratic, nici altele, cum ar fi scoaterea procurorilor din rândul magistraţilor, n-au generat protestele de odinioară. Cel mult au fost întâmpinate cu discrete luări de poziţie pe holurile parlamentului, dar nu mai mult.
Pe cât de critici erau în trecut magistraţii, asociaţiile profesionale, CSM sau procurorii şefi în faţa unor agresiuni ale puterii politice, pe atât de absenţi sunt astăzi. Pe cât de uşor utilizau cuvântul dictatură sau declanşau revolte când considerau că independenţa justiţiei se afla în pericol, pe atât de greu ridică azi glasul împotriva unor modificări radicale menite a subordona justiţia puterii politice. Nici instituţiile cheie – DNA, Parchetul General, ANI –, care în trecut deschideau pe bandă rulantă mari dosare cu numele grele, nu mai ajung de câteva luni bune nici măcar la nivelul de secretari de stat. Marea corupţie a intrat, parcă, în pământ.
Autismul sistemului se manifestă din nou. Vă mai amintiţi de „revolta magistraţilor“, declanşată la începutul acestui an, din banalul motiv că un procuror fusese ales în fruntea CSM? Cum de energiile puse în mişcare atunci pentru mult mai puţin nu se mai coagulează astăzi pentru mult mai mult, când viitorul magistraţilor se află într-un pericol real, nu închipuit?
Cum s-a ajuns în această situaţie absurdă? Reiau observaţiile făcute în urmă cu şase luni, în timpul revoltei magistraţilor. Această putere în stat este formată dintr-o vastă categorie de magistraţi-autişti, mulţi dintre ei profesionişti oneşti, dar, vai, incapabili să observe amploarea pericolului ca justiţia să cadă în mâna politicienilor. Ei sunt manevraţi de grupuri mici, activate de bună-credinţă sau de rea-credinţă, în numele unor principii sau din oportunism şi la comandă politică. Categoria magistraţilor de bună-credinţă a fost mereu tăcută. Din acest motiv, când dictatura puterii politice asupra puterii judecătoreşti devine un pericol real, nu închipuit sau exagerat, sistemul alege să tacă.
Tăcerea lor, tăcerea justiţiei anunţă liniştea care s-a instalat deja, pentru cine are urechi s-o audă. //
