Un procuror în luptă cu sistemul

Daniel Morar încarnează austeritatea procurorului dedicat total meseriei sale.

Demisia lui Daniel Morar a picat greu mul­tora. Plecarea în sine i-a bucurat, desigur, însă i-a deranjat cum a făcut-o. Morar a ple­cat denunţând public şi apăsat ne­go­cie­rea politică dintre pre­şe­din­te şi premier pe împărţirea funcţiilor de procurori-şefi. Mulţi se aşteptau să tacă şi să înghită trocul Ponta-Bă­sescu, mai ales după ce pre­şedintele l-a numit ju­de­că­tor la Curtea Cons­titu­ţio­na­lă. Morar nu s-a simţit da­tor nimănui, niciodată. S-a simţit, în schimb, liber să-şi facă meseria până la capăt. „Omul lui Băsescu“, cum a fost nu­mit de detractori, şi-a început cariera in­trând în coliziune cu preşedintele pe „do­sa­rul Flota“ (şeful statului dorea o soluţie rapid, Morar explica de ce nu se poate) şi a încheiat-o tot pe poziţii contradictorii cu politicienii, inclusiv cu Traian Băsescu.

Rândurile care urmează le-am pus pe hâr­tie în octombrie 2012 şi reprezintă un frag­ment din prefaţa cărţii de interviuri cu Da­niel Morar – Preţul Adevărului. Un pro­curor în luptă cu sistemul. Am simţit ne­voia să le reiau aici şi acum, în semn de res­­pect faţă de un om care a clădit o ins­tituţie puternică. Morar a părăsit sistemul după aproape opt ani de anchete, do­ve­dind, până în ultima zi, că este aşa cum
l-au descris admiratorii săi: un procuror pur-sânge.

„(...) Personal, l-am cunoscut pe Daniel Mo­rar înainte să ajungă şeful DNA. Era prin va­ra lui 2005. Fusesem pentru trei luni, din ia­nuarie până în martie, consilier şi pur­tă­tor de cuvânt al ministrului Monica Ma­covei. Re­ve­ni­sem, de curând, în presă. Ma­­covei m-a sunat într-o zi cu rugămintea să accept o întâlnire cu cineva despre care mi-a spus că se gân­deşte să-l propună la şefia Parchetului Naţional An­ti­corupţie, ca­re nu se trans­formase încă în DNA. Am ac­­ceptat şi ne-am văzut toţi trei undeva aproape de Ateneu, într-o zi călduroasă de vară.

Îmi amintesc doar că vorbea puţin şi apă­sat, cu puternic accent de clujean şi că fa­ţa lui avea o stranie paloare bolnăvicioasă. Nu mai ştiu exact ce am discutat timp de vreo două ore. Însă ştiu ce i-am răs­puns Monicăi Macovei, ca­re m-a întrebat la sfârşit ce impresie mi-a făcut. Mai în glu­mă, mai în serios, i-am spus: «Ar fi în sta­re să te aresteze şi pe tine, dacă te prin­de că încalci legea». Acest ardelean apa­rent fi­rav, născut în Luduş şi cres­cut într-o familie simplă din judeţul Mu­reş, afişa o mină mereu serioasă. Nu tre­cuse atunci de 40 de ani. Emana o forţă stra­nie, avea un fel mai abrupt de a rosti cuvintele. Te sfredelea cu privirea, vorbea scurt şi la obiect, niciun cuvânt în plus.

Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti Mark Gitenstein avea să-şi exprime în mod pu­blic şi repetat admiraţia faţă de Mo­rar, ajuns şeful DNA. Jurist de for­ma­ţie, am­ba­sadorul a povestit, în timpul unei vizite efec­tuate la Bucureşti de către procurorul ge­ne­ral al statului Delaware, Beau Biden, fi­ul vicepreşedintelui Statelor Unite, că re­pre­zentanţii Departamentului de Stat care se în­tâlneau cu Morar spu­neau ul­te­rior că «aşa arată procurorii pur sânge». Giten­stein în­suşi îl numea «pro­curorul prin de­finiţie». Cred că e cea mai scurtă şi com­pletă des­cri­ere. Mo­rar încarnează aus­te­ri­tatea pro­cu­rorului dedicat total meseriei sa­le. (...)

Condamnarea fostului premier Adrian Năs­tase la închisoare cu executare - sub gu­vernarea căruia anchetele mari nu doar că erau imposibil de imaginat, dar procurorii îndrăzneţi erau executaţi exemplar - dis­truge mitul intangibilităţii, altfel înră­dă­ci­nat în imaginarul politic românesc, ge­ne­rând panică. DNA sub Daniel Morar a răs­colit toate straturile societăţii româneşti măcinate de corupţie: guvern, parlament, administraţie locală, justiţie, poliţie, va­mă, sport. În unele cazuri, s-au distrus re­ţele de corupţie tentaculară (dosarul Voi­cu, dosarul vameşilor etc.), ceea ce indică amploarea fenomenului. (...)

România a livrat puţine figuri solare, ca­pa­bile să schimbe mentalităţi şi sisteme, să reziste unor presiuni uriaşe şi să-şi men­ţină, în final, credibilitatea şi inte­gri­tatea intacte. Puţini oameni cheie ai Ro­mâniei au reuşit să transforme în bine ins­tituţiile pe care le-au condus, făcându-le func­ţio­nale, eficiente şi respectate. (...)

Va mai comite oare puterea politică, ori­ca­re ar fi ea, «eroarea» de a lăsa în seama hazardului repartizarea unei puteri atât de mari şi de a permite unor oameni liberi să o exercite? Foarte puţin probabil. Prea mulţi oameni de afaceri, politicieni de vârf şi alte personaje influente au avut ocazia să constate că, în absenţa unor reţele co­rupte de tip Voicu, fără oameni de în­cre­dere în poziţii cheie din justiţie, fie că vor­bim de şefii parchetelor, de Înalta Curte sau de CSM, nimic nu le mai poate garanta im­punitatea la adăpostul căreia au acu­mulat averi greu de justificat legal. Pentru ei, obişnuiţi să fie mereu deasupra legii, pre­zenţa unor oameni ca Morar la co­man­da procurorilor anticorupţie îi face egali cu muritorii de rând. Or, repetarea erorii ar însemna sfârşitul definitiv al vechii lumi stratificate, împărţită între ei şi cei­lalţi, între cei de sus şi cei de jos. Acum, «eroa­rea» încă poate fi îndreptată, schim­bările nu sunt ireversibile.“ //