1 +1 = 1

Duminica trecută, la Centrul Comunitar Evreiesc din Popa Soare, am avut privilegiul de a fi parte la sărbătorirea unei mari traducătoare. Antoaneta Ralian a împlinit în mai 90 de ani; iar Editura Humanitas i-a făcut cel mai frumos cadou, unul „tematic“: Amintirile unei nonagenare, o carte, cum o arată și titlul, memorialistică.

Experiența de cronicar literar mă face să nu mai tresar, ingenuu, la lectura unei cărți, oricât ar fi ea de valoroasă. Dar aici e vorba de altceva decât, strict, despre o carte: e vorba despre o via­ță, și încă despre una trăită frumos și intens, în trei epoci istorice diferite. Ori­ce ar spune un strălucit in­telectual care, ca Antoaneta Ralian ori Paul Cornea, atin­ge stadiul de tinerețe spi­rituală nonagenară – se în­carcă de o greutate spe­ci­fică, de o pondere apre­cia­bilă obținută din chiar ma­terialul și ma­teria biografiei. O viață trăită e mai im­por­tantă decât o viață imaginată, de-rea­li­zată, sustrasă presiunilor și con­diționărilor realității. O viață trăită fru­mos în condiții grele este mai prețioasă de­cât o viață idea­lizată printr-o proiecție eva­zionistă.

Antoaneta Ralian, ca și Paul Cornea, nu in­tră deci în scenariul văicărelii naționale, de­venit deja plictisitor prin redundanță și exces de aplicabilitate în varii împrejurări. Totdeauna alții sunt de vină – iar eu, eu în­sumi sunt victima predilectă a familiei, a mediului, a prietenilor și falșilor prie­teni, a cunoscuților și necunoscuților, a li­teraturii și culturii române, a Occiden­tu­lui, a lumii întregi... Vaiete de durere ti­pă­rită se aud din atâtea tomuri memo­ria­listice ori diaristice apărute la noi în ulti­mele două decenii. O lungă și mohorâtă jelanie este actualizată și reactualizată, me­morialistul ținând minte nu­mai răul făcut lui, nu și binele; numai greșelile al­tora, nu și pe ale sale. Este un fundal pe care o carte lu^­minoasă precum Amin­tirile unei nonagenare dis­tonează pu­ternic. Și o lo­gică de re­vi­zitare a pro­priu­lui trecut – cu scrâșnete de dinți față de alții și lacrimi de com­pasiune pentru sine – pe ca­re Antoaneta Ralian o ru­pe. E nu doar o viață trăită frumos, în condiții gre­le. Este și o viață rememorată cu o in­vi­diabilă serenitate și povestită frumos.

Care ar fi codul, secretul, cifrul ei? Cum se explică seninătatea și luminozitatea, ple­­nitudinea din aceste pagini, umorul lor, autoironia și tot restul? La Matineul de Duminică de la Centrul Comunitar Evreiesc, Adriana Bittel, Simona Vasilache și amfitrionul, Aurel Vainer, au dat fiecare câte o explicație bine argumentată pentru enigma acestei longevități uimitoare (90 de ani, 117 cărți traduse la cel mai înalt nivel de performanță în domeniu). In­te­resantă ipoteza avansată de către Aurel Vai­ner: componenta evreiască și com­po­nenta românească fac un tot, în cazul An­toanetei Ralian, un întreg nu doar ar­monios, ci și sudat până la indistincție.
1 + 1 = 2? Nu, 1 + 1 = 1.

Mărturisesc că această aritmetică sim­bo­lică, destul de riscantă pentru elevii care în aceste zile și-au dat examenul de ca­pacitate, îmi place. Și o voi folosi, la rân­dul meu, vorbind însă nu despre liantul unei personalități; și nici despre structura ei interioară în care diferitele componente identitare se armonizează și se sudează.

La fel de importantă, în cazul Antoanetei Ralian, îmi pare însăși suma in­di­vi­dua­li­tă­ților, dintre care ea este numai una. 1 + 1 dă (poate da) un cuplu; și exact acest lu­cru s-a întâmplat, în căsnicia minunată, de șase decenii, evocată în Amintirile unei nonagenare.

Nu numai că nonagenara a iubit și a fost iubită, dar relația celor doi soți a fost atât de puternică, de profundă și de bogată, în­cât ea a subsumat personalitățile puternice ale individualităților. Nici măcar călătoria în străinătate, visul cel mai scump al co­bailor umani din socialismul real, nu avea farmec și miez dacă soția nu călătorea îm­preună cu soțul, soțul – cu soția; și amân­doi, cu ei amândoi, să se bucure împreună de cele văzute și descoperite. Într-un mod pe cât de simpatic, pe atât de simp­to­ma­tic, la o călătorie în Anglia de una singură, Antoaneta Ralian îl seduce pe un distins intelectual; dar, candidă și conjugală, adoarme în timpul spectacolului la care acesta o invită. Mânia și apoi răceala de gheață a perfidului Albion sunt legitime. Și mai simpatic va fi fost oful soțului, care s-a găsit să-și ia soția într-o călătorie în Germania, unde toți bărbații din delegație s-au înfruptat din ospitalitatea erotică a unor gazde încântate de oaspeți...

Prin urmare, Amintirile unei nonagenare nu este despre un eu egolatru, „neînțeles“ de lume (schema din multe memorii și jur­nale scrise de autori de diferite calibre), ci despre un cuplu evocat și resuscitat pe aproa­pe fiecare pagină de către soția, vă­duvă, care atât de mult și-a iubit soțul; și atât de mult a fost iubită de el.

Da, 1 + 1 = 1. //