Anticomunismul meu

Diferența fundamentală între anticomunismul meu și anticomunismul altora este diferența dintre democrație și totalitarismul de dreapta.

Nu-mi place să vorbesc decât în nume pro­priu, dar, ca observator, nu pot să nu ob­serv că generația mea, augmentată ar­ti­ficial-totalitar prin decreței, este una struc­tural anticomunistă. E ușor de înțeles de ce.

Cei născuți după 1966 și ca­re aveau, în decembrie 1989, vârste cuprinse între 14 și 22 ani au „apucat“ din plin ultimul deceniu al ceau­șismului, fiind niște șoimi ai patriei cu câteva ore de program TV, elevi pre­mi­anți ai cozilor nesfârșite și studenți integraliști ai fri­gului, ai întunericului și ai cartelelor la ulei și zahăr. Lucruri care par inima­gi­nabile tinerilor de azi – noi le-am trăit pe pielea noastră: și nu ca o aventură, ca o exotică experiență individuală, ci ca un mod de viață cotidiană impus macro de un dictator paranoic. De aceea, când au­zim de comunism și de teoriile ce-l sus­țin, în contra capitalismului, noi avem fri­sonul socialismului real; și eu, unul, spun în clar: nu, mulțumesc frumos, eu nu vreau comunism. Eu vreau capitalism, de­mo­crație și anticomunism.

Un capitalism real, o democrație autentică – dar ce fel de anticomunism? Cum de­fi­nesc anticomunismul meu și cum îl dife­rențiez nu numai de comunism (fie el in­ternaționalist ori naționalist), ci și de alte ti­puri de anticomunism, pe care le con­sider la fel de nocive și de culpabile ca și co­munismul împotriva căruia luptă?

Iată problema pe care mi-am pus-o și pe care o voi aborda frontal în textul de față, fiindcă mi se pare esențială nu numai în contextul actual, cu particularitățile lui, ci și în generalitatea unor principii apli­cabile în orice context.

Diferența fundamentală între an­ticomunismul meu și an­ti­co­munismul altora este diferența dintre democrație și to­ta­li­ta­ris­mul de dreapta. Chiar și când mișcările de extremă dreapta nu ajung să conducă și să forjeze Statul, criteriile lor au aceeași culoare cu a Partidului unic, in­terzicând ori suspendând exercițiul de­mo­cratic. Din această perspectivă, nu văd o diferență de esență între Ion Antonescu și legionari, doar una de grad. Diferența de esență este între Ion Antonescu și Regele Mihai, chiar dacă pe al doilea îl putem ve­dea, în unele episoade oficiale imortalizate în fotografii, alături de Conducător.

Anticomunismul care, în opoziția sa față de comunism, rămâne sau devine totalitar la dreapta este, în opinia mea, la fel de vi­novat, teoretic și istoric, ca totalitarismul de stânga pe care îl combate. Dar ce spun, „combate“? Lupta aceasta se poartă cu toate armele, permise și nepermise, într-un elan al exterminării adversarului, într-un război „sfânt“. În ce constă sfințenia omo­rârii altor oameni, nu numai soldați, ci și civili – n-am înțeles niciodată, și nici nu e de înțeles ceva aici. Aceasta se întâmplă în războaie, ni se explică, doct, cu ar­gu­mente sapiențiale și cu proverbe care aco­peră și justifică oroarea: la război ca la răz­boi, nu poți să faci omletă dacă nu spargi ouăle, și alte asemenea zicători frumușele.

Anticomunismul acesta visceral, la fel de vinovat ca și comunismul, are, în fond, același inamic: spiritul liberal. Dreptul de a gândi și a fi altfel este intolerabil și pen­tru unii, și pentru alții, și în regimurile dictatoriale de dreapta, și în cele de stânga. Intrarea în rând și nivelarea: iată ceea ce le place, indiferent de culoarea stea­gului sub care mărșăluiesc, mai întâi rugându-ne, apoi cerân­du-ne imperios, ulterior obligându-ne s-o facem și noi. La război, ca la război, dar pe timp de pace? Dacă suntem puțin atenți, pu­tem detecta inflexiunile totalitare într-un discurs, într-o poziție public ex­pri­mată, într-o declarație mar­când necesitatea unei anu­mite legi. Cine are auzul fin înțelege ce vrea să spună X când, cu un mârâit mieros, X oferă „alternativă“ la „corupția“ democrației noastre.

O fi coruptă la noi democrația, până la măduvă, dacă insistați, dar tot e pre­ferabilă soluțiilor de „însănătoșire“ to­talitară, comunistă ori anticomunistă, de ex­tremă stânga sau de extremă dreapta, care ni se vântură alternativ, în virtutea dreptului la liberă exprimare, garantat de­mocratic. Acest drept l-am căpătat cu to­ții, și unii dintre noi îl folosesc nu pentru a construi un stat totalitar în care drep­tul să dispară, ci o societate – fie ea și imperfectă – care să-l folosească în con­tinuare.

Voi vorbi, de aceea,  cu reală plă­cere despre anticomunismul meu, care nu are în comun cu anticomunismul altora decât numele. Anticomunismul meu nu este antisemit și nu vorbește despre conspirația iudeo-masonică și despre bu­bulii lui Pavel Coruț care, chiar în aceste momente, mă plătesc cu mii de dolari pentru textul meu din 22... An­ti­co­mu­nismul meu nu este rasist și xenofob și nu vede în maghiari și-n romi cauza relelor României. Dimpotrivă, anticomunismul meu a votat, la ultimele alegeri, pe exact acei minoritari aflați pe liste; și sunt foarte mândru de opțiunea mea.

Anticomunismul meu nu este homofob. Fără a fi gay, respect și apăr dreptul fie­căruia de a-și alege propria identitate se­xuală, în deplină demnitate și res­pec­ta­bilitate a opțiunii pe care o face. Și mai mult decât atât. Cred că tocmai cei care nu sunt gay au datoria morală să apere drepturile minorităților sexuale, com­bătând platforma de superioritate pretins „etică“ a îndrumătorilor cu sexul și a controlorilor de spațiu privat.

Anticomunismul meu nu este fun­da­men­talist. Sunt un om credincios, ortodox, dar asta nu înseamnă că am dreptul să impun altuia credința mea ori să permit Statului să modeleze Societatea pe baza unei credințe religioase unice. Sinagoga e sinagogă, moscheea e moschee și – la fel de important – școala e școală. Când o să faceți Catedrala Mântuirii Neamului și o să mântuiți Neamul Românesc, pe mine vă rog să mă săriți.

Anticomunismul meu nu este misogin. Da­că e ceva care mă amuză (fie și amar) este reflexul curent la noi, masculin-pater­na­list, de a trimite Femeia „la cratiță“, deși e evident pentru toată lumea, în atâtea ca­zuri, că jumătatea feminină e mult mai do­tată intelectual și incomparabil mai ca­pa­bilă de a da soluții. E logic: femeile citesc mai mult decât bărbații, după cum arată statisticile.

Anticomunismul meu preferă comunicarea și schimbul, delimitării și izolării. De ace­ea, mi se par simptomatice atât jelaniile comuniștilor noștri că cetățenii României au ajuns să muncească „pe plantații“ în Oc­cident, cât și resentimentele an­ti­co­mu­niștilor legionaroizi în fața „vânturării“ cetățenilor străini în România. Unii dau vina pe capitalism (calul lor de bătaie), al­ții, pe democrație (ce atâta libertate pen­tru „ciori“?). Dar eu cred că, tocmai prin această ieșire a României din țarcul ceau­șist și prin respectarea dreptului fiecărui ce­tățean român de a călători și a munci unde vrea, societatea noastră a progresat în­tr-un mod semnificativ. Și a fost un progres realizat nu de sus în jos, de la de­cidenți la „simplii“ cetățeni, ci unul de jos în sus, de la muncitorul român în Italia care a adus bani – și o altă mentalitate – acasă.

Anticomunismul meu este eco, dar nu și igienic. Așa cum mi se pare absolut firesc să fiu împotriva exploatării de la Roșia Montană, nu am cum să nu protestez îm­potriva monstruozității intitulate, scârbos, eutanasierea câinilor maidanezi. Și într-un caz, și în celălalt, cetățenii și mult hu­litele ONG-uri și asociații au protestat, au făcut petiții, au strigat, au mărșăluit. Și, orice s-ar spune, asemenea marșuri sunt mult mai frumoase și mai omenești decât ce­le­lalte: marșurile adepților unei versiuni to­talitare, fie ea de stânga sau de dreapta.

Dacă anticomunismul altora e încremenit într-un format în care se dorește și introducerea societății, închiderea ei, anti­co­munismul meu este unul care evoluează odată cu societatea, exact pe liniile, ce pot fi sau nu anticipate, ale des­chiderii. El e cu upgrade. Dacă extremiștii de dreapta și cei de stânga au un sen­ti­ment de nepotrivire cu epoca aceasta de­mocratică, precum și dorința aprigă de a o „încăleca“, mergând fie în trecutul glo­rios, fie în viitorul luminos, „căldiceii“ de­mocrației, printre care mă număr, se simt foarte bine în prezentul liberal și pluralist.

În loc de a impune, deci, eu propun ceva; și ceea ce propun este un anticomunism cu față umană. //