Arta compromiterii

E oare de vină Ceaușescu când un intelectual, în anul de grație 2015, aruncă cu zoaie înspre colegii de breaslă?

A fost de multe ori exprimată opinia potrivit căreia talentul unui scriitor scuză orice - și, când opinia devine convingere și se înșurubează într-un orgoliu exacerbat, ca la Nicolae Breban, re­zul­ta­tele se văd.

Talentul a scuzat și intrarea lui Breban în CC al PCR, și omagiile făcute lui Ceau­șes­cu, și dialogurile cu un cap al Securității ca Nicolae Ple­șiță. Dar aces­tea au fost ges­turi, fapte și atitudini din epoca so­cia­lismului real, când, pe lân­gă scuza pe­re­nă a ta­lentului, exista și circumstanța is­torică a unui totalitarism ce-i împiedica pe oamenii de condei să-și exprime opinii neconforme cu linia Partidului. Poate că altele avea în sufletul lui Nicolae Breban, dar, fiind dictatură, era obligat să dia­lo­gheze cu Nicolae Pleșiță.

Care este însă circumstanța atenuantă ca­re ar putea fi invocată din 1990 încoace și ce explicații se mai pot oferi pentru ges­tu­rile, faptele, atitudinile incalificabile din epo­ca deplinei libertăți de opinie și ex­pre­sie? E oare de vină Ceaușescu când un in­telectual, în anul de grație 2015, aruncă cu zoaie înspre colegii de breaslă? Să fie culpabilă Securitatea pentru derapajele și deraierile lui Nicolae Breban din emisiunea de la Antena 3, din conferința de presă de la Institutul Cultural Român și din ședința Secției de Filologie și Literatură a Aca­de­miei Române?

Oricât am urî Partidul și Securitatea și oricât am crede că ele au deformat con­științe și au imprimat un anumit com­por­tament, va trebui să convenim că, cel pu­țin de data aceasta, la un sfert de secol de la Revoluție, Nicolae Breban poartă res­pon­sabilitatea pentru afirmațiile lui Nicolae Breban. Și că, pentru de­ra­pajele sale, vina se împarte între un jurnalist în căutare de rating (Radu Tudor) și, vai!, un critic și istoric li­terar (Eugen Simion). Radu Boroianu, președintele Ins­titutului Cultural Român, și-a recunoscut eroarea și - mai important - a re­ac­țio­nat public în acest sens, de­limitându-se de halucinantele declarații ale lui Nicolae Breban și răspunzând po­liticos și la obiect criticilor pe care le-a primit. Institutul Cultural Român iese, prin­tr-o asemenea atitudine, „cu fața cu­rată“ din acest uriaș scandal public, și aceasta pentru că Boroianu a pus mai pre­sus de orgoliul său imaginea instituției pe care o conduce.

În cazul lui Eugen Simion, lucrurile stau pe dos. În mod absolut gratuit, Academia Ro­mână a „importat“ un scandal și l-a amplificat, acad. Eugen Simion invitându-l pe acad. Nicolae Breban să „rezume“ în șe­dința Secției de Filologie și Literatură con­tribuția sa de la Antena 3. Ce era de re­zu­mat la Academia Română? Care fusese con­tribuția „academică“ a lui Nicolae Bre­ban la Antena 3? O spune - candid - Bre­ban însuși, într-un grupaj realizat de Si­mo­na Chițan pentru Adevărul și într-un in­terviu luat de Gelu Diaconu pentru Ring: „La Academie am repetat doar pe scurt ce am spus la Antena 3, în emisiunea lui Ra­du Tudor. Acolo am spus că, dacă Pa­ta­pievici ar fi fost în Polonia şi ar fi mur­dă­rit şi înjurat istoria poloneză, probabil că polonezii l-ar fi împuşcat“; „Am spus la Radu Tudor că, dacă în Polonia, Pa­ta­pievici ar fi înjurat naţia şi identitatea poloneză, ăia l-ar fi împuşcat“.

E un subiect tangent de discuție dacă un academician e obligat să se comporte ca un academician pe toată suprafața ma­ni­festărilor lui publice ori trebuie să fie aca­demician numai la Academie, iar în rest poate vorbi cum îi vine la gură. O lege ne­scrisă ne spune că nivelul decenței s-ar cu­veni păstrat mereu și peste tot. Limpede es­te însă că, la Academia Română, într-o ședință de secție sau la oricare altă ma­ni­festare, academicianul trebuie să se ex­pri­me ca atare. Că Breban, cu orgoliul său de mare romancier, nu încape în formatul ins­tituțional al Academiei e clar. După scri­soarea de protest a ambasadorului Po­loniei, Nicolae Breban i-a scris ministrului de Externe al Poloniei... Cam toată lumea e vinovată pentru a nu fi înțeles ce a vrut să spună Breban la Academie, numai Bre­ban și Academia nu poartă nici o răs­pun­dere. Așa să fie?

Mie mai vinovat decât acad. Nicolae Bre­ban mi se pare acad. Eugen Simion, care, pentru a-l taxa prin intermediari pe „de­mi­tizatorul“ H.-R. Patapievici, l-a stârnit și încurajat pe colegul său în această ne­fericită direcție. Simion văzuse emisiunea de la Antena 3 și-i plăcuse, iar la data șe­dinței de la Academie, avea cunoștință de fanteziile lui Breban de la ICR. Știa deci bine ce face când l-a invitat să rezume contribuția sa de la Antena 3; nu era un om luat prin surprindere. În fapt, pre­șe­din­tele Secției i-a creat condițiile pentru ca acesta să se reverse acuzator-delirant și l-a compromis pe Breban cu Breban în­suși.

Compromiterea poate fi o artă. Interesant cum fostul președinte al Academiei Ro­mâne nu găsește ceva mai bun de făcut de­cât de a o trece prin diferite stadii: de la compromiterea „adversarilor“ (Pa­ta­pie­vici, Liiceanu) la compromiterea „prie­te­nilor“ (Breban, ca altădată Sorescu și Va­le­riu Cristea) și de aici la cea a instituției (Academia Română) căreia i-a provocat ne­meritate daune de imagine.