Ce îi datorăm lui Manolescu

Nicolae Manolescu nu a confundat convingerile politice ale unui autor cu meritele sale literare; și, așa cum a dat o șansă scriitorilor din toate generațiile și de toate orientările artistice, s-a focalizat pe textele literare ale autorilor de dreapta ori de stânga, nu pe convingerile lor ideologice.

Unul dintre cele mai clare indicii asupra va­lorii morale a unui om îl reprezintă, în opinia mea, ingratitudinea. Un om nu este și nu poa­te fi un înger (și nici angelismul, cum de­mon­s­trează Andrei Pleșu, nu e chiar recomandabil); dar poa­te să fie recunoscător celor care l-au sprijinit pe când era tânăr și necunoscut ori atunci când s-a aflat în situații grele.

E adevărat că recunoștința nu trebuie să afecteze spiritul cri­tic și exercitarea lui. A face cri­tică înseamnă a scoate din ecuație relațiile personale cu autorul despre a cărui operă scrii și a „vorbi“ cu ea, nu cu el. De aceea, pe fondul ca­lom­niilor, insultelor și textelor agresive pe care Ni­colae Manolescu are a le suporta de o vre­me încoace, mă voi referi preponderent la ope­ra și acțiunea sa critică, lăsând un pa­ra­graf, la urmă, pentru ceea ce îi datorez eu în­sumi.

Component al unei generații excepționale de scriitori și critici literari (generația ’60), Ni­co­lae Manolescu este criticul care, din 1962 și pâ­nă în 1993, a făcut săptămânal cronică lite­ra­ră. Peste 30 de ani, el a fost la post, citind căr­țile seniorilor, ca și pe ale debutanților, edu­când și orientând gustul public, struc­tu­rând, din interior, tabla de valori estetice a li­te­raturii române. Dincolo de susținerea, pro­gramatică, a două generații („șaizeciștii“ lui Ni­chita Stănescu și „opt­ze­ciștii“ lui Mircea Cărtărescu), cronica lui Manolescu a în­semnat alcătuirea unui canon literar în care au intrat toate grupările și școlile noastre scriitoricești, de la pos­tex­pre­sioniști la textualiști și de la onirici la realiști. Acest critic, mare critic, a dat fiecăruia o șan­să. Orice autor a putut ajun­ge, simbolic vorbind, acolo unde meritele sale artistice îl îndrituiau. Iar veleitarii, gra­fo­manii fără pic de talent, autorii impuși cu for­ța de oficialitățile comuniste au rămas în afa­ră.

Aceasta fiindcă pentru Manolescu a contat mereu textul, iar nu contextul. Adevărat cap politic, alcătuitor de strategii ale rezistenței și subversiunii în timpul dictaturii ceaușiste, unul dintre liderii informali ai lumii noastre li­terare, alături de Geo Bogza și Marin Preda, criticul nu a dus – totuși – politica în câmpul ju­decății de valoare estetică. Nu a confundat convingerile politice ale unui autor cu me­ri­tele sale literare; și, așa cum a dat o șansă scri­itorilor din toate generațiile și de toate ori­entările artistice, s-a focalizat pe textele li­te­rare ale autorilor de dreapta ori de stânga, nu pe convingerile lor ideologice. Altfel spus, în­tre un liberal (ca el însuși), dar fără resurse scri­itoricești și, respectiv, un comunist (ca Ion Gheorghe) cu segmente de mare poezie, Ma­nolescu a ales întotdeauna al doilea ter­men, respectându-și profesiunea de critic li­te­rar.

Deși Textul a fost esențial pentru el, Ma­no­les­cu a gândit sistemic, văzând literatura ro­mâ­nă ca un întreg mutilat istoric. Ceea ce re­gi­mul comunist interzicea și elimina – criticul sus­ți­nea, reamintea, aducea în discuție, fă­când enor­me servicii exilului nostru, emi­gra­ției ro­mâ­nești. De la Monica Lovinescu la Do­rin Tu­do­ran, aproape că nu e autor român im­por­tant care, hăituit de autoritățile epocii tre­cu­te, să nu fi fost susținut de către Nicolae Ma­no­les­cu. Cu riscurile personale implicate și asu­ma­te. Și fără bătut cu pumnul în piept du­pă 1990.

Lui Nicolae Manolescu îi datorăm nu numai ca­nonul literaturii române postbelice, sus­ți­ne­rea, în descendență lovinesciană, a autono­miei esteticului și integrarea exilului în struc­tura de rezistență a câmpului cultural, ci și si­tuarea sa de partea bună a societății. Ar fi fost grav ca un critic de inteligența și talentul lui Manolescu să fie dincolo, de partea sta­tului totalitar, cu instituțiile și extensiile lui. Din fericire, n-a fost. Fiu de deținuți politici, ne­membru de Partid, înainte de 1990, lector universitar, la 50 de ani, Nicolae Manolescu a ales, în mod conștient și etic, să nu fie cu ei. Și pentru că a avut exact gratitudinea pe care nu o au alții, a scris întotdeauna frumos, du­pă 1990, despre George Ivașcu, descoperitorul și susținătorul său în epoca trecută.

Acestea sunt elemente, deja, de istoricitate și de istorie literară. Oricât de subiectiv, de ten­dențios, de răuvoitor ar fi un comentator (cu numele lui ori sub nickname), datele istorice ale acțiunii critice manolesciene nu vor mai putea fi șterse. Dar ce-i datorez eu, personal, lui Nicolae Manolescu? Îi datorez un da în chiar minutul în care, obligat moralmente să plec de la Adevărul literar și artistic cu echipa Cris­tian Tudor Popescu - C. Stănescu (desc­o­pe­ritorul meu), i-am cerut spațiul unei pagini de România literară în care să fac cronica. Îi datorez patru ani egal două sute cronici egal două sute cărți egal două sute autori egal o sută autori supărați, în care directorul revistei România literară nu mi-a cerut să schimb o virgulă în cronicile mele.

Și totuși, și totuși... Acest text despre un mare critic a fost scris nu din gratitudine, ci din obiectivitate. //