Cei ce-și dau coate

Ceea ce se întâmpla în timpul totalitarismului, când un om care se implica era lăsat singur – se întâmplă și azi, ori de câte ori un intelectual este terfelit și executat public pentru vina de a lua parte la viața societății sale.

O replică recurentă în discuțiile asupra (non)rezistenței noastre în anii tota­li­ta­rismului este că noi, românii, nu ne pu­tem compara cu polonezii și maghiarii.

Spre deosebire de tovarășii noștri de suferințe din la­gărul socialist, la care ne ra­portăm, rezistența au­toh­to­nă, atunci când a fost, a fost una individuală. Di­si­denții noștri, nesusținuți prin miș­cări de breaslă și de co­mu­nitate, au fost obli­gați să se opună pe cont propriu dic­taturii. Ei au rămas astfel, într-un mod dramatic, în sfera unui de­mers individual, fapt speculat de expo­nen­ții regimului. Căci tocmai acest statut de exponenți ai unei mișcări antitotalitare nu l-au putut avea disidenții români. So­li­daritățile cu ei au fost tot la nivel per­so­nal, prin riscul asumat al unor oameni, în fond, la fel de izolați în solidarizarea lor. O mișcare mai largă, o susținere c­o­mu­nitară nu s-au putut închega. La noi nu a putut exista ceva de tipul Solidarność.

Dar astăzi, la aproape un sfert de secol de la căderea regimurilor comuniste în Est, se poate?

Să ne uităm la ce se întâmplă cu acei in­telectuali, de prim ordin, care și-au irosit timpul, energia și seninătatea „im­per­tur­babilă“ a proiectelor personale pentru a se implica în viața societății și a apăra prin­­cipiile și standardele democratice. Mir­cea Cărtărescu, atacat întruna pe toată du­rata colaborării sale la Evenimentul zilei și ulterior, pentru vina de a se fi exprimat public în legătură cu probleme de interes public; Nicolae Manolescu, supus unei cam­panii de defăimare în cotidianul.ro, pen­tru vina de a fi fost votat la con­du­cerea Uniunii Scriitorilor; Andrei Pleșu, acoperit cu noroi de sub­jurnaliștii de la Antena 3, pentru vina de a fi avut opinii critice despre per­sonaje ale vieții noastre po­litice. Și exem­plele pot con­tinua, me­ca­nismul fiind ace­lași.

Pe de o parte, avem pre­siunea societății în sensul implicării intelectualilor în viața socială și politică. Fără ei nu se poa­te. Ne sunt ne­cesari ca aerul. Nu trebuie să aibă viață per­sonală, proiecte proprii, bur­se și re­zi­dențe în străinătate... Avem nevoie de ei. Nu ne lăsați! Nu ne uitați! Cum să nu vă implicați? Cum să nu vă pese ­de noi? Pe de altă parte, atunci când intelectualul de bună-credință face acest pas spre so­cie­ta­tea atât de avidă după prezența lui, încep să apară semnele de întrebare. To­tuși, de ce s-a implicat tocmai acum? Care este agen­da lui ascunsă? Ce urmărește, de fapt?

După etapa semnelor de întrebare vine cea a semnelor de exclamare, pe forumuri și cu nickname-uri. „Pleșule, masonule!“, argumentează Ionel2000. „Cărtărescule, nu-ți place Eminescu-al nostru, ai?“, pro­blematizează Motanul Tom. „Ma­no­lescule, nu mai sta la Paris pe sudoarea poporului!“, opinează Charles_Aznavour. Forumiștii noștri stăpânesc perfect re­gu­lile politeții și arta argumentației, spre dis­perarea bieților administratori obligați să modereze valuri de murdării și kilometri li­neari de insulte.

După etapa semnelor de exclamare, în care postacii de partid și de stat și-au câș­tigat în mod cinstit pâinea, vine faza exe­cuției publice. În print, online sau „pe sticlă“, o campanie de „presă“ este ini­țializată, desfășurată și reluată ori de câte ori e necesar pentru ca imaginea in­te­lec­tualului de care avea atâta nevoie so­cie­tatea să fie definitiv maculată. O gazetă, un post de televiziune, un site ori un trust ce le conține pe toate aruncă spre in­te­lec­tualul român insulte și calomnii, insinuări și acuze, negându-i orișice merit, des­co­pe­rindu-i toate viciile umanității, exemplar ilustrate de el.

S-ar putea estima că aceasta e faza cea mai neplăcută prin care a fost obligat să treacă intelectualul a cărui prezență era atât de necesară societății noastre... Ce ar mai putea veni după întâlnirea cu fo­ru­miștii apolitici, cu postacii de partid și cu profesioniștii subjurnalismului având ca modele România Mare din anii ’90 și Săp­tămîna de dinainte? Ce poate fi mai sor­did decât o întâlnire cu Securitatea re­șa­pată, cu ceaușismul rezidual, cu ant­ise­mi­tismul și cu homofobia?

Există, cred, ceva mai sordid decât toate aceste faze și etape, în ele însele și în suita lor. Acest ceva despre care îmi este greu să vorbesc (fiindcă îi implică pe înșiși co­legii mei, pe unii dintre ei) e lipsa de so­lidaritate de breaslă și de comunitate.

Ceea ce se întâmpla în timpul to­ta­li­ta­ris­mului, când un om care se implica era lăsat singur – se întâmplă și azi, ori de câte ori un intelectual este terfelit și exe­cutat public pentru vina de a lua parte la viața societății sale. Desigur, sunt și ges­turi minunate de solidarizare, liste întregi de nume care protestează împotriva abu­zurilor, derapajelor, linșajului mediatic.

Dar de ce oare pe aceste liste găsim ace­leași și aceleași nume? De ce nu des­co­perim majoritatea numelor care compun intelectualitatea noastră? De ce, în timp ce unii dintre noi sunt acoperiți cu noroi, iar alții – mereu aceiași – se solidarizează cu ei, avem și o a treia categorie, a celor ce-și dau coate și râd și apoi oferă premii subjurnaliștilor? //