Cum am devenit politically correct

Daniel Cristea-enache 20.08.2013

De același autor

În ce fel s-ar prezenta realitatea românească în cazul în care corectitudinea politică ar fi aplicată şi respectată, ca parte a contractului social?

Cu ani în urmă, modul în care mă ra­por­tam la corectitudinea politică era mai de­grabă unul ironic. Nu era vorba, cred, de faptul că eram mai tânăr şi mai lipsit de minte; ci de o percepere a political cor­rectness (PC) prin prisma exceselor sale, co­­mu­nicate şi satirizate prompt prin ca­ri­caturi, glume şi istorioare „cu tâlc“ de că­tre ad­versarii ei. Se poate spune că în so­cietatea românească, după 1990, au ajuns mai în­tâi caricaturile şi bancurile cu corec­titu­di­nea politică, văzută ambiguu, fie ca un pe­ricol teribil, fie ca un lucru care poate fi lu­at uşor în zeflemea. Înainte de a fi co­recţi politic, am preferat să ironizăm co­­rec­titudinea politică; şi exact acest „tra­seu“ l-am parcurs şi eu, într-o formă ne­agresivă, totuşi vizibilă.

De la o vreme, mi-am dat seama cât aş fi greşit rămânând blocat în aceleaşi şi aceleaşi glumiţe cu Albă ca Zăpada devenind Nea­gră în manualele bieţilor co­pii americani, care, spre deosebire de co­piii români, sunt supuşi unor asemenea per­vertiri „politice“ ale imaginarului in­fan­til... Dacă PC era iniţial, pentru mine, ce­va îndepărtat şi abstract, fapt care mă făcea să râd de spiritul ei apelând la literă (cu scoaterea ei din ansamblu şi din con­text), treptat, a devenit ceva extrem de con­cret, prins în cotidianul raporturilor noas­tre sociale şi în experienţele, per­so­nale, de zi cu zi.

Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, pentru ca PC să-mi devină simpatică şi aproa­pe dragă, era imperios necesar ca ma­nifestările pe care ea le circumscrie şi le taxează să devină atât de frecvente şi de evidente, atât de repetate şi de îngroşate ca tendinţă, încât logica „prohibitivă“ şi „punitivă“ a PC să se impună. Fiind un adept al libertăţii de opinie şi expresie, tre­buia să împac acest principiu cu cel al co­rectitudinii politice, care îl contex­tuali­zea­ză şi îl limitează „punctual“. E dificil să sus­ţii, în acelaşi timp, şi un lucru, şi con­trariul său, rămânând coerent şi serios. E dificil să aperi şi exprimarea liberă, şi amen­darea exprimării libere, rămânând fidel unui set de convingeri ce nu se schim­bă după cum bate vântul.

Realitatea cotidiană românească este cea care, în ce mă priveşte, a împăcat aceste con­trarii, reunite dintr-o dată pentru a o salubriza şi igieniza. Realitatea autohtonă pe care o traversăm zilnic, care ne agre­sează săptămânal şi care ne scoate din minţi mensual.

În ce fel se prezintă această realitate, fără logica de aplicabilitate a corectitudinii po­litice? Şi în ce fel s-ar prezenta ea, dacă PC ar fi aplicată şi respectată, ca parte a contractului social? Să facem un scenariu îngrozitor, apocaliptic, cu această teribilă political correctness amendând mi­nuna­tele noastre linii comportamentale.

Scenariul, terifiant, cu PC, pre­su­pune că un bătrân ar fi respectat de cei mai tineri şi mai viguroşi (o, cât de viguroşi!) de lângă el. Nu ar fi jignit, nu ar fi trimis aca­să ori de-a dreptul la cimitir, nu ar fi bruscat pentru că încurcă locul şi înce­ti­neşte ritmul impetuos al vlăjganului din spatele lui. Nu s-ar mai face anchete cu bă­trâni „expiraţi“. Tânărul nu ar avea mai multe drepturi, prin faptul că este tânăr. Bătrânul ar avea mai multe drepturi, prin faptul că este bătrân. O primă secvenţă a acestui scenariu apocaliptic poate fi vizua­lizată în transportul în comun. Într-o ră­tăcire americanofilă şi „stângistă“, s-a de­cis să existe nişte locuri pentru bătrâni, femei însărcinate şi persoane invalide, al­tele decât cele pentru vlăjgani şi pentru toată lumea. O oribilă discriminare po­zi­tivă se face deja simţită în troleibuz. În timp ce un bătrân care abia îşi târăşte pi­cioarele stă în faţă, jos, nişte tineri sunt obligaţi de un regulament absurd să stea în picioare, mai în spate.

În acelaşi scenariu apocaliptic, femeile n-ar mai fi bătute şi insultate de musculoşii lor soţi ori parteneri de viaţă. În România, muşchii anti-PC nu par suficient de bine lucraţi, dacă ei nu sunt utilizaţi şi pentru a „pune la punct“ o femeie. Bărbăţia se re­levă în înjurătură şi se verifică în lovitură. Gentileţea este o ipocrizie, camaraderia, un moft, umanitatea, un termen dese­man­tizat. Importantă e poziţia de putere „mas­culină“, cu raportul de vasalitate care de­curge din ea. Femeia să facă bine să fie un apendice al bărbatului şi (obligatoriu!) un element decorativ. E plin Internetul de re­ferinţe scabroase la trăsăturile fizice ale unor femei? Iată ceva sănătos pentru o so­cietate şi parte a educaţiei noastre sociale. Americanii, cu corectitudinea lor politică, să ne scutească. Ştim noi mai bine.

În scenariul, de thriller, al aplicării prin­cipiilor PC în mândra noastră ţărişoară, nu aş mai vedea, în mass-media şi pe stra­dă, atâtea şi atâtea „ironii“ la adresa ori­entării sexuale a unor oameni. Acest su­bi­ect, pur şi simplu, ar dispărea de pe agen­da bărbăţiei noastre politice şi cetăţeneşti şi i-ar lăsa pe bravii noştri lideri şi de­ci­denţi să se ocupe de subiecte mai terne: asi­gurarea şi mărirea pensiilor, stimularea firmelor, punerea la punct a infra­struc­tu­rii, finalizarea unor autostrăzi, salarizarea decentă a profesorilor... Iată nişte obiec­ti­ve demne de vigoarea politicienilor şi ana­liştilor noştri, blurate de „subiectul“ re­pre­zentat de ce fac, în privat, X şi Y.

În scenariul, îngrozitor, în care ar mai de­veni şi alţii politically correct, s-ar rări re­ferinţele constant negative la adresa ro­mi­lor, a maghiarilor, a evreilor: minorităţi prin definiţie vinovate pentru tot ce nu merge bine în societatea românească. Căci în România situaţiunea e cam aşa: noi, ro­mânii, suntem cei mai buni, mai vrednici şi mai cinstiţi, dar lucrurile nu par să meargă întotdeauna cum ar trebui. De ce? Ei, de ce... Fireşte că din cauza „ţi­ga­ni­lor“, a „bozgorilor“ şi a „jidanilor“. Ime­diat ce trecem graniţa spre neagra stră­i­nătate, ne arătăm vexaţi când suntem ca­tegorisiţi ca români; când o trecem îna­poi, spre frumosul nostru spaţiu de­mo­cra­tic, ni se pare firesc să-i privim de sus, cu vădită superioritate, pe cetăţenii „de mâ­na a doua“ vârâţi abuziv în categoria et­niei lor.

Cititorul atent îmi va obiecta că eu în­sumi, devenind fan PC, „topesc“ individul în ca­tegoria în care el se înscrie (de rasă, de gen, de orientare sexuală...). E ade­vărat; dar dacă nu pot să apăr femeia, bătrânul, copilul şi minoritarul prin legile existente, fiindcă ele nu sunt aplicate, îi voi putea apăra prin PC, care le com­pletează în sen­sul unei societăţi civilizate. Da, avem aici o favorizare. Este o discr­i­minare: dar una pozitivă. Între a-l apăra pe cel constant dis­criminat categorial şi, respectiv, a nu ne interesa apartenenţa in­dividului la o categorie constant dis­cri­minată, pentru a „apăra“ individualitatea – eu voi alege (am ales deja) prima va­ri­antă.

Ultimul episod din scenariul, terifiant, în care corectitudinea politică ar norma spaţiul nos­tru social este legat de consi­de­rarea infirmităţilor fizice. Da­că e ceva care îmi place nespus la mândrii noştri bărbaţi (denumiţi, cu admiraţie, vlăjganii de-a lungul acestui text) este fe­lul în care se raportează la semenii noştri infirmi. Triumful individualităţii bărba­tu­lui dacoroman nu constă – cum am fi cre­zut iniţial – în brutalizarea femeii de lângă el şi insultarea bătrânului care are ghi­ni­o­nul să-i stea în faţă. Adevărata bărbăţie se vede în denominaţiile alese, dintr-un vo­ca­bular bogat, pentru a se face referire la infirmi. Handicapatu’ a devenit termen cu­rent. Blogurile şi reţelele de socializare abundă în referinţe negative la adresa unor oameni bolnavi de ceva. În loc să se dis­cute argumentele lui X, i se aruncă în faţă că are Alzheimer sau că suferă de au­tism. Cancerul a pierdut teren, iar infar­c­tul este emergent în discuţiile pline de miez din blogosfera autohtonă; acolo unde nu se moderează comentariile.

Dar de ce-ar mai trebui moderare pe fie­care forum (o operaţiune atât de minu­ţi­oasă şi cu uzură) dacă am avea un set de reglementări valabile pentru toţi? De ce nu poate fi amendat, o dată şi usturător, un ins care insultă o întreagă etnie? Acest fapt ar oferi un precedent; ar fi un sem­nal, măcar, că, atunci când arunci în spa­ţiul public insanităţi la adresa unor cate­gorii, răspunzi într-un fel pentru ceea ce faci.

Vom asista, atunci, la o adevărată migraţie a bravilor noştri vlăjgani rasişti, misogini, gerontofobi şi homofobi în mod trans­pa­rent către nickname-urile care le pro­fe­rează opiniile, scutindu-i de asumarea res­ponsabilităţii individuale pentru ele.

Aceasta e însă tema unui alt articol. Con­cluzia celui de faţă este că spaţiul public ro­mânesc m-a făcut să devin corect po­li­tic. Ca să nu rămân dator, aş vrea să de­vină şi el... //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22