Dragi colegi amnezici

Chiar dacă 40 de ani de totalitarism românesc nu au fost comunism, ei rămân 40 de ani de totalitarism românesc.

Se poate observa în prezent, la unii dintre colegii mei de generație, o curioasă am­nezie în ceea ce privește socialismul real. Unii dintre ei l-au cunoscut pe propria piele, iar alții, mai tineri, din istorisirile părinților și ale rudelor apropiate mai vârstnice.

E vorba despre finalul Epo­cii de Aur, în care un dic­tator tot mai desprins de realitate ajunsese să evo­lueze într-o lume paralelă, cu producții record la hec­tar, depășiri nemaivăzute ale planului cincinal și succese ale politicii tovarășului Ceaușescu încununate cu lauri planetari, din Africa (un continent pre­ferat) și până unde ajungeau pașii și căr­țile de o inestimabilă valoare ale Celui mai iubit fiu al poporului.

Sub această caricatură grotescă a prin­ci­piului eticii și echității socialiste (printr-o adăugire grăitoare), un popor întreg tre­mura de frig, stătea la cozi pentru produse de strictă necesitate și se ferea de in­for­matorii – nici ei puțini – care încasau bani și alte foloase în schimbul delațiunilor lor.

Îmi e neclar dacă aceste lucruri chiar au fost uitate sau ele sunt totuși ținute min­te. Prima variantă implică un fel de zbur­dălnicie a amintirilor, o veselă nefixare a lor, pe terenul unei memorii capricioase. Ți­nem minte multe și felurite lucruri, dar că femeile pe vremea lui Ceaușescu erau obligate să facă patru copii, iar avorturile erau ilegale – nu. Ne amintim multe sec­vențe nespus de plăcute, dar că bisericile erau demolate am uitat. Mai uită omul. El retrăiește fiorul pionieresc din clasa a II-a, când i s-a pus cravata roșie; de ce e nevoit să-și aducă aminte că satele românești erau „sistematizate“, cu desființarea gos­podăriilor ță­rănești?

A doua variantă, a unei me­morii pe care ne putem ba­za, se plasează deja într-un demers teoretic. Da, așa a fost socialismul real, ne amin­tim bine cum a fost; dar acela n-a fost socialism (chiar dacă a fost real). A fost o rătăcire (nu mai mult de 40 de ani...) și o proastă aplicare a prin­cipiilor nobile, trădate mai întâi de Gheor­ghiu-Dej, iar apoi de Ceau­șescu. Esența comunismului nu se ilus­trează prin re­gi­mul trecut; spre deosebire de esența ca­pitalismului, exprimată per­fect de Ro­mâ­nia postrevoluționară.

Din această a doua variantă, comunismul românesc iese ca o hermină nepătată de vreun strop de noroi, în timp ce ca­pi­ta­lismul nostru e responsabil de toate relele istoriei. Comunismul nu decontează ni­mic, fiindcă noi n-am avut comunism, în timp ce capitalismul decontează totul și, probabil, în curând va fi făcut răspunzător și pentru ce se discuta în CC al PCR.

În fine, capitalismul este o mizerie, iar co­munismul e visul de aur neîmplinit nici măcar prin milioane de morți în numele lui... Problema pe care o ridic colegilor mei de generație amnezici ori ideologi este aceea a responsabilității noastre în cadrul unui regim totalitar și, respectiv, a unuia democratic. Chiar dacă luăm ipo­teza că epoca Dej și epoca Ceaușescu nu au fost comunism, conformația și con­fi­gu­rația totalitară a epocilor respective nu pot fi eludate. Putem accepta, pentru plă­cerea demonstrației, că nu a fost vorba de comunism, dar nu putem accepta că nu au fost niște epoci de regim totalitar.

Or, acești doi termeni puși unul după al­tul și compunând regimul totalitar (fie el de stânga sau de dreapta) circumscriu res­ponsabilitatea decidenților regimului: a ce­lor care au dat cursul, direcția și aplicațiile lui. Sunt mai responsabili cei care i-au obli­­gat pe simplii cetățeni să aplaude, să stea la cozi, să trăiască în frig și în frică – de­cât simplii cetățeni obligați să aplaude, să stea la cozi, să trăiască în frig și-n frică. E mai responsabil torționarul decât cel căl­cat în picioare de torționar; mai res­pon­sabil anchetatorul decât cel anchetat; mai responsabil turnătorul decât cel tur­nat; mai responsabil activistul de partid decât cel băgat în ședințe de către ac­tivist.

Și atunci, dragi colegi amnezici ori neo-ideologi, chiar dacă 40 de ani de to­ta­li­tarism românesc nu au fost comunism, ei rămân 40 de ani de totalitarism românesc. A relativiza acest totalitarism, a-l prezenta în culori pastelate și pe un ton ludic, cu glumele bune ale celui care nu riscă nimic făcându-le – nu mai e nici amnezie, nici ideologie.

E vorba despre o indiferență față de dra­mele generațiilor anterioare și de traumele lor; de o opacitate la tot ce depășește ca­drul experienței proprii; de inaderență la fenomenul social și la realitatea istorică; de egoism și obtuzitate; de tot ceea un om de stânga trebuie – prin însuși faptul că e de stânga – să respingă. Unui om de stân­ga nu-i pot fi indiferente planificarea naș­terilor, hăituirea minorităților sexuale, privilegierea activiștilor și a securiștilor, aruncarea în închisoare a unui om ca Ion D. Sîrbu, fiu de miner, și transformarea lui Radu Cosașu într-o țintă vie a cenzurii de partid.

Dragi colegi amnezici, trăim într-un pre­zent cu opțiuni libere. Fiți de stânga și apă­rați, dacă țineți neapărat, hermina; dar nu și mocirla. //