Luni la Universitate

Numai profesorii improvizați își politizează cursurile, confundându-le cu discursurile. Profesorii adevărați merg duminica la miting și luni la Universitate.

La un moment dat, în timpul mitingului de solidaritate cu Andrei Pleșu organizat în Piața Universității de Grupul pentru Dia­log Social (și mediatizat părtinitor, ne­profesionist, după cu­loare politică), Andrei Oișteanu, prezentându-l pe Andrei Cor­nea, a făcut un gest pe cât de simplu, pe atât de frumos. Andrei Cornea este profesor la Universitatea de acolo, a spus Andrei Oiș­teanu, arătând spre clă­di­rea de peste Bulevard, o clă­dire care multe mitin­guri, manifestații, întruniri a văzut „la Statui“, și nu toate caragialiene.

Un profesor la Universitate venise du­mi­nica, la ora 17.00, să protesteze împotriva linșării mediatice a unui alt profesor la Universitate și a politicii struțului adop­tate de organismul abilitat și obligat să o sancționeze (Consiliul Național al Au­dio­vizualului); iar de a doua zi, una lu­cră­toare, profesorul (ca și colegii săi de co­munitate) urma să se întoarcă la acti­vi­tatea, catedra și studenții lui.

Iată un lucru care-mi place mult, spre deo­sebire de un fapt, din studenția mea, care mi-a plăcut destul de puțin. Pe atunci, cum se apropia vacanța de iarnă, pentru a o „precipita“, studentul român intra în grevă de solidaritate cu Ilie Ilașcu, căinat periodic din trenurile ce-i duceau pe studenții atât de solidari către locurile lor de obârșie. Gemea Universitatea de so­lidaritate cu Ilie Ilașcu; din păcate, cu ex­cepția câtorva naivi, printre care mă nu­măram, solidaritatea era mai mult de la distanță și din glasul roților de tren...

Problema care se pune însă nu este dacă un om crede realmente în acțiunea civică ori doar o mimează și o speculează. Aceas­ta este în funcție de setul de valori și, în primă și ul­timă instanță, în raport cu caracterul omului. Nu avem aici o regulă, ci o de­can­ta­re. Treptat, în timp, se ve­de cine este interesat de pro­blemele societății și ci­ne nu; cine se implică și ci­ne stă deoparte în mo­men­tele importante; cui îi pasă de ceilalți și cui – numai de el însuși și de propriile aranjamente.

Ceea ce e important de discutat este, pe lân­­gă diferența dintre politic și civic, gra­nița dintre spațiul politic-civic, comun, și ariile profesionale, distincte.

Altfel spus, are dreptul un profesor la Uni­versitate ca la orele lui de curs să vor­bească despre un abuz politic din sfera spa­țiului public? Are dreptul un coleg al său să riposteze, dintr-un alt amfiteatru plin cu studenți, printr-un discurs politic justificând abuzul? Ce anume îi împiedică pe cei doi să traverseze, simbolic, Bu­le­vardul și să umple instituția de învă­ță­mânt cu un conținut civic, politic și, vai, politicianist?

Aș spune că nu numai regulile și normele academice, ci și amintirile comune ne îm­piedică – indiferent de convingerile și pre­ferințele noastre politice – să desființăm Bu­­levardul și să amestecăm lucrurile. Sunt încă proaspete în memorie regulile strâmbe de dinainte de 1990, când se blo­caseră posturile universitare, studenții emi­nenți erau obligați să devină navetiști, iar membrii de partid căpătau o medie mai mare prin chiar faptul că erau mem­bri de partid. Se țin încă minte realitățile din învățământul preuniversitar, în care di­rectorul de școală tremura în fața ac­tivistului de partid, iar profesorul nu pu­tea lăsa repetenți, fiindcă statisticile ofi­ciale raportau realizări peste realizări. Nu se poate, încă, uita cum arătau nu numai ziarele, ci și revistele culturale în ultimii ani ai Epocii de Aur, cu una, două, trei, patru, cinci, șase, opt, zece, douăsprezece pa­gini integral ocupate de portretele, dis­cursurile și indicațiile ceaușiste. E încă atât de vie ingerința ideologiei unice în cur­surile, lecțiile, analizele (de laborator științific ori de atelier literar), con­tri­bu­țiile și textele specialiștilor din mai multe generații, încât orice posibilă analogie este evitată de toți cei care vor să meargă du­minica la miting și luni la Universitate.

Le înțeleg și le susțin punctul de vedere, chiar dacă este limpede că ideologia unică a totalitarismului a lăsat loc unui fascicul de oferte și opțiuni politice. Dar dacă în­vățământul, cercetarea, profesiile au fost eliberate de ideologic în 1990, acest cadru al normalității trebuie menținut, pentru a fi valabil și pentru învățământul, cer­ce­tarea, profesiile generațiilor următoare.

Căci un medic se luptă cu boala unui om, nu-și selectează pacienții după carnetul de partid. În cursul unui profesor de geo­grafie latitudinea și longitudinea vor ră­mâne, indiferent de ce se scandează în stradă și de ce se vorbește la Statui. Chiar și în domeniul meu, în care doza de in­terpretabil e mai mare, Geo Dumitrescu nu va fi un autor mai puțin important prin aceea că a fost de stânga, după cum Mircea Eliade nu va fi un autor mai puțin important prin aceea că a fost de dreapta.

Numai profesorii improvizați își po­li­ti­zează cursurile, confundându-le cu dis­cur­surile. Profesorii adevărați merg duminica la miting și luni la Universitate. //