Mitică microbist

Cu cât cei din frunte sunt umiliți mai mult, „la ei acasă“, cu atât Mitică microbist și comentator exultă, cu sentimentul proaspăt reconfirmat al propriei superiorități.

De când echipa României nu se mai ca­li­fică la campionatele europene și mondiale de fotbal, urmărim cu o anume detașare par­tidele de la marile competiții. Nu că am fi dezimplicați, fiindcă un microbist rece este o con­tradicție în termeni; dar nu ne mai identificăm cu o echipă, cu steagul ei, cu șepcuțele patriotic co­lorate ale suporterilor din tribună... Suntem analitici, reflexivi, vag-meditativi, cu o undă de melancolie adusă de judecăți personale cu efort de obiectivare (de tipul: „Cum a mai evoluat fotbalul! Ce să caute băieții aici?“). Vorbesc despre microbiști, adică des­pre cei cărora chiar le place fotbalul, in­diferent de cât de prost îl joacă o echipă la un moment dat. Și sper că numărul mi­crobiștilor noștri nu va deveni, în viitorul apropiat, mai mic decât cel al spe­cia­liș­tilor, așa cum numărul cititorilor de cărți nu ar trebui să cadă sub cel al criticilor care le analizează.

Despovărați psiho-moral de susținerea Na­ționalei noastre, fiecare a ținut cu ce echi­pă s-a nimerit, deși uneori opțiunile au fost colorate politic, nu fotbalistic. Cei de stânga au ținut cu outsider-ii, cu echipele mici, cu buturugile încurajate să răstoarne câte un car imperial; cei de dreapta, dim­potrivă, cu marile puteri, exploatatorii odi­oși cu campionate puternice. Dar și unii, și alții au jubilat atunci când o echi­pă a fost învinsă la scor de o alta: Spania-Olanda, 1-5, Brazilia-Germania, 1-7.

Căci cruzimea știută a lui Mitică microbist îl face să se bucure, îndelung, de necazul unei echipe titrate: dacă se poate, al campioanei mon­diale (Spania) ori al celei mai frumoase culturi fot­ba­listice (Brazilia). Cu cât cei din frunte sunt umiliți mai mult, „la ei acasă“, cu atât Mitică microbist și co­men­tator exultă, cu sen­ti­men­tul proaspăt reconfirmat al propriei superiorități. Aici nu mai e deci vorba de opțiuni colorate ideologic, ci de mândria autohtonă a celui care n-a mai ajuns la masa World Cup și se bucură foarte când un oaspete de sea­mă ori chiar gazda încasează o căruță de goluri. Poftim!, exclamă patriotul na­țio­nale, cu vie satisfacție dâmbovițeană, noi nu ne-am calificat; dar parcă spaniolii sunt mai breji?!?

O echipă a avut însă capacitatea de a-l calma și pe cel mai febril microbist, adu­cându-l, unu, la rațiune și, doi, la mul­țumirea lucrului bine făcut. E vorba, fi­rește, de Germania, în fața căreia până și Mitică al nostru și-a scos pălăria. Ger­ma­nia a jucat în semifinală și în finală cu Bra­zilia și Argentina, așadar, cu două forțe ale fotbalului sud-american și mondial, una deschisă până la inconștiență, alta închisă până la cifru. Și Germania a jucat, în esență, la fel, construind metodic, ocu­pând mijlocul terenului, susținând val du­pă val de atac, creând numeroase situații de gol. De-a dreptul înfricoșător, în me­ciul cu echipa mea de suflet Brazilia, nu a fost că Germania a dat 7 (șapte) goluri. Ci că mai putea da încă 6 (șase), dacă por­tarul echipei zdrobite nu ar fi apărat eroic. Sunt de neuitat implicarea tuturor jucă­to­rilor germani la scorul de 7-0 pentru ei și supărarea amarnică a portarului pentru încasarea unui biet gol de onoare...

Ce-i face pe nemți să fie așa, și nu, vorba lui Lucian Boia, altfel?

Aș spune că Germania a câștigat în primul rând la capitolul mentalitate și că finala „corectă“, pentru mine, ar fi fost una în­tre Germania și Olanda, cele mai pro­fe­sioniste și mai dedicate echipe de la acest campionat mondial. Se mai crede că ta­len­tul de mingicar e esențial în fotbal; dar asta nu o mai poate spune decât cel care nu a văzut nici un meci de la 2014 FIFA World Cup; sau, dacă l-a văzut, nu vrea să accepte evidența. Și anume, că fotbalul este un joc de echipă și presupune un efort colectiv, iar nu o suită de jucători oarecare agățați de un lider talentat și de o lovitură liberă obținută și executată ma­gistral de el. Or, Germania a avut un por­tar remarcabil, o apărare rezistând con­traatacurilor tăioase, un mijloc de o forță și o inteligență ieșită din comun, în fine, un atac eficient ca o mașină de cusut. Și, desigur, un antrenor cu viziune, cu pre­gă­ti­re, cu știința jocului, cu eleganță – și fără nervi.

Dacă e să desprindem nu o filosofie, dar măcar niște învățăminte din lecția ger­ma­nă predată și aici, trebuie să vorbim des­pre lucruri care, la noi, sunt echivalate cu simptome ale rigidității și cu o flagrantă lipsă de umor. Cum să mai alergi, dom­nule, la 7-0 împotriva Braziliei, ca să mai dai un gol, în loc să faci o „țesătură de pase“ în propria jumătate și să trimiți ba­lonul prin tribune? Cum să te implici, mon­șer, dacă se poate implica altul, și de ce să faci azi ce poți lăsa pe mâine, pe poimâine, pe săptămâna viitoare, pe la anu’ și la mulți ani? De ce să construiești, când poți să ciupești? De ce să te zbați, când poți să simulezi? De ce să fii serios și responsabil, când poți să te râzi?