Paul Cornea: Profesorul şi şcoala sa

SE VORBEŞTE ŞI SE SCRIE despre creatorii de școală, figuri excepționale ale unui domeniu care, prin discipolii lor, și apoi prin învățăceii acestora, creează în jurul și în urma lor o arie profesională specifică, recunoscută ca atare.

Influența aceasta e una în profunzime și în timp, nu numai într-un spațiu dat și în circumstanța unui moment sau a unui interval de colaborare. Un cărturar, un intelectual de elită, un mare profesor, un mare chirurg, fie el al nostru sau al textelor noastre – determină gruparea și articularea celor mai diferite, mai marcate personalități ce îi sunt îndatorate. Prin simpla lui prezență, Profesorul (scris așa, cu majusculă simbolică) îți creează sistemul, anterior gândit de el. În jurul unui Profesor și în urma lui vezi generozitatea și investiția lui de timp și energie, materializate în câte o imagine-cadru, mai grăitoare decât orice discurs.

O asemenea imagine e cea a Sălii de Lectură de la Facultatea de Litere a Universității București, spațiu în care Paul Cornea a fost aniversat la împlinirea a 90 de ani. Sala, de mari dimensiuni, gemea literalmente de lume; iar această lume era și este compusă din profesori, cercetători, foști studenți, masteranzi, doctoranzi și colegi ai Profesorului.

Cei care au vorbit despre Paul Cornea și opera lui reprezentau nu altceva decât o selecție și o secțiune din acest sistem; din școala creată de Profesor. Monica Spiridon, Liviu Papadima, Carmen Mușat, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Oana Chelaru-Murăruș și Aurel Vainer (care i-a înmânat Profesorului un premiu al Federației Comunităților Evreiești din România) au spus ceea ce ar fi spus oricine din școală.

Într-un scenariu firesc al determinărilor axiologice, oricine din sală ar fi putut trece în față și oricine din față ar fi putut trece în sală. Cu o excepție: Profesorul însuși, cel sub a cărui generozitate constructivă și sistemică s-au creat, în decenii, construcția și sistemul; școala.

(DANIEL CRISTEA-ENACHE)

Ruptura finală

Pe 3 noiembrie, profesorul Paul Cornea a împlinit 90 de ani. Cu ocazia acestei aniversări, publicăm un fragment din volumul de dialoguri dintre Paul Cornea şi Daniel Cristea-Enache, intitulat Ce a fost - Cum a fost, apărut recent la Editura Polirom / Cartea Românească.

DANIEL CRISTEA-ENACHE: Aveaţi puţin peste 40 de ani în acest moment al desprinderii de Funcţie în Sistem. Şi nerăbdarea crescândă cu care aţi aşteptat acest moment intră într‑un raport extrem de interesant cu nerăbdarea din prima tinereţe: care era una, dimpotrivă, a angajării.

Se poate spune, dragă domnule Profesor, că fostul tânăr idealist s‑a maturizat – s‑a înţelepţit – abia în această etapă, când a înţeles că idealismul juvenil a fost utilizat, deturnat şi manipulat? Şi este aceasta o maturizare numai a lui Paul Cornea? Sau şi a generaţiei sale de intelectuali traversând experienţa carlistă, experienţa antonesciană, experienţa războiului, experienţa „dictaturii proletariatului“ şi experienţa restalinizării fără Stalin, făcută de Gheorghiu‑Dej?

PAUL CORNEA: În textul întrebărilor tale, dragă Daniel, există două cuvinte‑cheie: „angajament“ şi „desprindere“. Ele rezumă la un nivel abstract şi impersonal întreaga traiectorie a raporturilor mele cu comunismul. Înţeleg că ceea ce‑mi ceri acum e să evaluez, dintr‑un punct de observaţie mai înalt şi din perspectiva vremii noastre, atât de intolerantă cu vechile intoleranţe, evoluţia acestor raporturi, de la adeziunea romantică din anii războiului, până la faza de disoluţie, având ca moment decisiv evenimentele din 1956, prelungită apoi, cu suişuri şi coborâşuri, până la abjurarea definitivă, survenită către jumătatea anilor ’60. La ieşirea din cinematografie, eram deja vindecat de disciplina înrolării, dar şi de cea mai mare parte a iluziilor. Însă, deşi eliberat intelectualmente şi moralmente de idolatrie, mi‑a lipsit totuşi îndrăzneala de a trage concluzia practic necesară, aceea a ieşirii din partid. Ruptura formală de comunism nu s‑a datorat astfel unei iniţiative personale, ci norocoasei revoluţii din 1989. Îmi dau bine seama că întreaga poveste naşte multe întrebări şi deşteaptă perplexităţi. În ceasul de seară în care scriu, cu perspectiva nu foarte îndepărtată a ieşirii din scenă şi cu seninătatea cuiva care nu mai are nimic de pierdut şi nici de câştigat, mi se pare că‑mi oferi o ultimă şansă de a mărturisi şi de a mă explica. Ţin s‑o folosesc şi‑ţi mulţumesc că‑mi dai prilejul.

Angajamentul comunist al adolescenţei şi tinereţii mele nu a fost o alegere, ci mai degrabă o fatalitate. De la vârsta de 15 ani, de la instaurarea guvernului Goga‑Cuza, am trăit o epocă de antisemitism legalizat, a cărei severitate represivă n‑a încetat să se agraveze. Venirea la putere a legionarilor şi a generalului Antonescu au înrăutăţit şi mai mult situaţia. Încă în primele săptămâni ale războiului împotriva Uniunii Sovietice a avut loc pogromul de la Iaşi (iulie 1941), urmat de oribilul episod al „trenurilor morţii“. Înainte ca „soluţia finală“ să fi fost elaborată de nazişti, Guvernul Antonescu dădea un exemplu „clasic“ de rezolvare a „chestiunii evreieşti“. Deşi, cu naivităţile vârstei şi în lipsa unor informaţii directe, nu conştientizam pe deplin grozăvia celor întâmplate, eram puternic marcat, ca toţi cei din jurul meu, de cursul evenimentelor. Ne dădeam bine seama că soarta noastră depinde în mod hotărâtor de soarta războiului: victoria Germaniei hitleriste şi a acoliţilor ei putea conduce, pur şi simplu, la exterminarea populaţiei evreieşti; victoria aliaţilor, deocamdată încă extrem de nesigură, ne deschidea zările speranţei. De aceea, când mi‑a parvenit chemarea de a mă alătura unei organizaţii clandestine care luptă împotriva fascismului, n‑am avut nicio clipă de ezitare. Puteam oare să fac altfel în condiţiile mele? Ar fi fost nedemn pentru cineva înclinat spre stânga de mediul familial, dispus să‑şi pună pielea la bătaie, hrănit cu existenţialismul lui Eliade din Oceanografie şi teribilismul lui Cioran din Pe culmile disperării, îndeosebi vrăjit de fervoarea anarhist-revoluţionară a personajelor lui André Malraux. Aşa cum am povestit înainte, am intrat în liliputanul UTC, unde am desfăşurat până la eliberare o activitate subversivă relativ modestă, în raport cu enormele riscuri asumate: m‑am ostenit să fac prozeliţi, am colectat bani pentru Ajutorul Roşu, am scris şi am împărţit manifeste. Regimul Antonescu n‑a fost clintit desigur nici cu o iotă, însă pentru mine experienţa rezistenţei active la opresiune a fost un mare câştig de ordin moral. A trăi sentimentul servirii unei Cauze nobile, căreia condiţiile clandestinităţii îi sporeau încă aureola, însemna a da vieţii un sens. Mă simţeam crescând în ochii mei. Angajamentul comunist mă elibera de spaimele ghetoului, unde oamenii aşteptau resemnaţi, cu braţele încrucişate la piept, venirea călăilor. Mă scotea din platitudinea unei existenţe anoste, oferindu‑mi exaltarea unei fraternităţi nebănuite cu cei ce luptau pretutindeni pentru libertate. Îmi dăruia puterea ocrotitoare a credinţei care străpunge întunericul dens al nopţii şi arată calea.

După 23 august 1944, am trăit două evenimente majore, ambele cu un impact existenţial decisiv: m‑am înscris, cu nerăbdarea înfometatului căruia i se oferă hrană, în Facultatea de Litere şi Filozofie şi am fost primit în rândurile Partidului Comunist Român. Mă voi opri aici doar la angajamentul meu reînnoit pentru cauza proletară, concretizat printr‑un carnet de membru şi asumarea implicită a unui program de acţiune, vizând desfiinţarea raporturilor de exploatare şi realizarea unor reforme radicale, de ordin instituţional, care să ducă la transformarea socialistă a ţării. E evident că, în atmosfera de exuberanţă a momentului, nici nu‑mi trecea prin minte că oportunitatea proiectului însuşi merita cel puţin discutată, fără a mai vorbi de imensele dificultăţi şi sacrificii pe care le presupunea realizarea sa. Habar n‑aveam atunci că istoria nu se desfăşoară niciodată în conformitate cu planurile agenţilor şi că orice revoluţie începe în cântec şi sfârşeşte în dezastru. Eram romantic şi idealist, iar o bună bucată de vreme, spre şansa ori neşansa mea, s‑a întâmplat ca viaţa să nu mă corijeze. Anume fiindcă, pare straniu, n‑a mai spus‑o nimeni şi totuşi e adevărat: prima etapă a comunismului de după 23 august a fost destul de „laxistă“ în privinţa disciplinei şi a standardizării opiniilor membrilor săi. Vreau să fie foarte clar, nu înţeleg prin „laxism“ calităţi din familia „toleranţei, moderaţiei ori permisivităţii“; din acest punct de vedere, activiştii care ocupau posturi de răspundere, proveniţi din închisori sau reveniţi din paradisul sovietic, erau deopotrivă de un stalinism indefectibil şi ţineau ca la ochii din cap să nu se abată de la linia impusă de Centru.

De fapt, ei aveau să se dovedească mai brutali, mai docili, mai cruzi, mai servili faţă de sovietici decât cei ce aveau să le urmeze. Însă Centrul, la dispoziţia Moscovei, avea atunci interesul să combată spiritul sectar. De aceea, era promovată o politică de relativă deschidere, se căutau aliaţi şi se evita sperierea populaţiei printr‑un limbaj aspru şi o atitudine intransigentă. Încă departe de a deveni „forţă conducătoare“ (se va întâmpla de‑abia odată cu abolirea monarhiei), PCR se străduia în 1945 şi 1946 să realizeze colaborări cu grupuscule desprinse din tradiţionalele partide istorice, înfiinţa ARLUS, ca să‑şi lărgească influenţa în rândul intelectualilor, şi Uniunea Patrioţilor, ca să pătrundă în păturile mijlocii. În aceeaşi direcţie, impusese transformarea UTC‑ului în Tineretul Progresist şi ulterior în UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc), sub umbrela unei Federaţii a Tineretului Democrat. Aşa-zisul „laxism“ al cadrelor izvora atât din neputinţă (slăbiciunea implantării partidului, incapacitatea sa de a se face cunoscut, inexperienţa luptei în condiţiile legalităţii), cât şi din temporizarea deliberată a înfăptuirii programului său de reforme radicale. Şefii de diferite grade se vedeau obligaţi s‑o lase mai moale cu controlul îndeplinirii sarcinilor ori cu asigurarea purităţii dosarelor celor ce voiau să devină membri ori cu ideologizarea sistematică a aderenţilor, până şi cu ţinerea regulată a şedinţelor organizaţiilor de bază. De aceea, în această fază de tatonare şi cucerire lentă a terenului, au existat acte de indisciplină nepedepsite şi s‑au aplicat criterii mai puţin exigente de primire a membrilor (fii de capitalişti ori chiaburi, până şi legionari pocăiţi – care vor fi însă cu toţii excluşi la începutul anilor ’50, uneori cu preţul unor zguduitoare drame personale, cum a fost cazul deja evocat al lui Gusti Gartner). În aceste condiţii, m‑am bucurat până pe la jumătatea lui 1947 de o relativă libertate de mişcare. Eram deplin devotat comunismului şi partidului, numai că‑mi permiteam să spun ceea ce gândesc fără a aştepta aprobarea forurilor. Mă orientam singur şi nesilit de cineva, aşa cum protestantul interpretează Scriptura fără concursul Bisericii. Cunoşteam linia politică generală, întrebam când aveam nedumeriri, discutam periodic cu responsabilii sectorului căruia îi aparţineam, dar nu mă lăsam dădăcit. Aveam felul meu firesc şi flexibil de a mă purta cu oamenii, bazat pe încredere, şi nu pe suspiciune, ceea ce‑mi crea simpatii în rândurile celor cu care lucram. Un bun exemplu al libertăţii interioare cu care vedeam lucrurile îl constituie debutul publicistic, survenit în 1946, cum am mai arătat, prin cele patru articole apărute în Studentul român, trei dedicate unor cărturari şi personalităţi publice – Virgil Madgearu, Constantin Stere, Nicolae Iorga –, iar ultimul abordând critic problema „stilului de muncă“ al ţărănimii. Textele acestea conţineau naivităţi, pripeli şi teribilisme, dar aveau respiraţia spontaneităţii, purtau amprenta unui autor străin de limbajul stereotip al propagandei, nu aveau nimic a face cu spiritul maniheist al dogmei. În mintea mea, ele constituiau o contribuţie marxistă, de tip eseistic, la cunoaşterea istoriei recente. I‑au plăcut mult lui Stahl şi l‑au determinat pe Miron Radu Paraschivescu să‑mi telefoneze entuziast. Nu e întâmplător însă că ele l‑au iritat pe Roller, care mi‑a tras atunci o asemenea praftură încât mi‑am încetat colaborarea la Studentul român. Cam după un an, situarea lui Maiorescu, alături de Gherea, drept ctitor al criticii româneşti, în deschiderea unei cronici ce se dorea permanentă la Revista literară, avea să stârnească indignarea lui Moraru. Ne aflam însă în primăvara lui 1947, când marii aliaţi din cel de‑al doilea război mondial se aflau în tratative, Moscova nu sunase încă goarna Războiului Rece, drept care, la noi, precumpănea acea formă relativă de coabitare amintită mai sus, cu Gh. Tătărescu, ministru de Externe: Moraru mi‑a maltratat textul, care totuşi a apărut, ceea ce ar fi fost cu desăvârşire exclus în toamna aceluiaşi an.

Alte exemple de interpretare personală a liniei partidului pot fi culese din paginile Tinereţii, revista al cărei redactor‑şef eram; aici se propagau cu sinceritate ideile comuniste, însă într‑o variantă revoltătoare pentru spiritele dogmatice. Iată, de pildă, ce scria Paul Georgescu, într‑un articol din 6 februarie 1946: „Spiritul critic este termometrul cu care putem constata dacă democraţia dintr‑o ţară este reală sau numai verbală. Duşmanii spiritului critic şi ironiei şi ai surâsului sînt: prostia, îngâmfarea şi fascismul“. Eram, alături de prietenii mei, destul de naiv şi intoxicat de pasiune revoluţionară ca să ignor – aşa cum notează Norman Manea într‑un text memorialistic – că tocmai partidul comuniştilor români, imitându‑l întru totul pe cel sovietic, se va dovedi, îndată după ieşirea din faza dibuitoare şi confuză a începuturilor, „un feroce duşman al democraţiei şi spiritului critic“. În tinereţea noastră inconştientă, nu ştiam că în universul lui Stalin „nu există dezacorduri... ci doar erezii; nici critici, doar inamici; nici erori, ci doar crime“ (Tony Judt). Intelectualmente, gândeam foarte radical, consideram, în spirit troţkist, că democraţia burgheză e în fapt o şarlatanie, iar mult trâmbiţata libertate – un paravan la adăpostul căruia funcţiona exploatarea nemiloasă a proletariatului. Foarte revelator pentru modul nostru de a judeca îl constituie, în această privinţă, reacţia avută cu prilejul alegerilor parlamentare din noiembrie 1946. Miza lor ne părea tuturor esenţială: la mijloc era nu doar existenţa guvernului Petru Groza, instalat cu sprijin sovietic, la 6 martie 1945, ci însăşi supravieţuirea regimului, şansa deschiderii drumului spre reconstrucţia socialistă a ţării. De aceea, niciunul dintre noi nu s‑a precupeţit, ne‑am străduit să facem tot ce depindea de noi, inclusiv folosirea votului multiplu, spre a câştiga partida. Ştiam că nu va fi defel simplu să obţinem majoritatea, însă rezultatele votului ne‑au dezamăgit dincolo de orice aşteptare: au învins partidele istorice, cu o majoritate zdrobitoare. Ce era de făcut? Nimeni nu m‑a întrebat, nimeni nu ne‑a întrebat. După o pauză de o zi, Ministerul de Interne a publicat un comunicat oficial, care inversa pur şi simplu realitatea de pe teren: era dat învingător Blocul Partidelor Democrate, firma sub care se camuflau comuniştii, cu peste 70%, în vreme ce învingătorii competiţiei luau mai puţin de 30%. O falsificare grosolană, fără doar şi poate. Însă şi eu, şi cei din cercul meu am socotit procedarea justificată. Am născocit atunci, pentru uzul cauzei, teoria celor două tipuri de minciuni: „minciunile legitime“ şi „minciunile infamante“. Pe cele dintâi le folosim, de pildă, când îi ascundem unui canceros sfârşitul inevitabil, spre a nu‑i răpi consolarea speranţei. Cele din urmă încalcă adevărul din motive meschine, egoiste, repugnante sub aspect moral. În cazul alegerilor era clar (pentru noi!) că majoritatea electorilor de la sate şi din păturile mijlocii ale oraşelor votaseră împotriva intereselor lor, fie pentru că fuseseră amăgiţi de propaganda ţărăniştilor şi a liberalilor, fie pur şi simplu din ignoranţă şi inerţie. Inversarea rezultatului era legitimă, de vreme ce ni se părea evident că doar lipsa educaţiei politice explica succesul partidelor istorice; pe de altă parte, ar fi fost o nebunie ca Guvernul Groza să demisioneze, de vreme ce niciunde o revoluţie nu‑şi cedează puterea fără luptă; şi în orice caz, gestul ar fi fost inutil, de vreme ce URSS l‑ar fi socotit o provocare primejdioasă în sfera sa de influenţă, garantată de Occident, şi ar fi intervenit imediat să restabilească situaţia. (E chiar foarte probabil ca decizia de falsificare a alegerilor să fi fost luată din iniţiativa sau cu consultarea Moscovei.) Semnificativ pentru sminteala de care sufeream (împreună cu prietenii mei) e că nu ni se părea revoltătoare mişelia de a ascunde poporului adevărul şi de a călca în picioare democraţia, dat fiind că eram întru totul convinşi că scopul scuză mijloacele: binefacerile prezumtive ale socialismului – puteau fi ele zădărnicite de un scrupul de morală burgheză? Şi apoi, nu era oare legitim ca maselor ignorante, incapabile să‑şi înţeleagă propriul interes, să le facem binele, fie şi cu sila? Aiuriţi cum eram, am fost însă extrem de indignaţi de o exterioritate: de faptul că activiştii de rang înalt, perfect la curent cu mersul treburilor, tăgăduiau falsul cu atâta hotărâre, chiar în conversaţii cu intimii, încât până la urmă ajunseseră să creadă ei înşişi în minciuna pe care o fabricaseră (ori se prefăceau că o cred). Acceptam aşadar cu seninătate că partidul măsluise rezultatul alegerilor, socotind că, din punct de vedere istoric, fusese obligat să ia o decizie neplăcută, ce‑i drept, dar necesară. Ne revolta însă că cei ce minţiseră ţineau să‑şi prostească propriii militanţi, afirmând sus şi tare, doar la câteva zile după comiterea faptei, că ea nu avusese loc. Şi erau gata să facă moarte de om dacă cineva i‑ar fi contrazis. Atâta cinism şi atâta rea‑credinţă a conducerii partidului faţă de cadrele sale de încredere ni se părea inacceptabilă. Ea nu prevestea nimic bun. //