De același autor
Pentru rândurile ce urmează am ales un generic împrumutat de la o declarație cu mult tâlc a președintelui Consiliului European, Donald Tusk; spunea el, à propos de marea încurcătură din Grecia, că, dacă ar fi să atribuim vinovății, interne și externe, ar trebui să observăm că „nu există îngeri“. Grecii au multe să își reproșeze, de la slăbiciuni instituționale devenite aproape congenitale, un sector public masiv și neperformant, corupție și evaziune fiscală de mare amploare, până la măsluirea cifrelor care au ajutat țara să intre în euroarie. Există temei pentru a considera că Grecia nu ar fi trebuit să se alăture zonei euro, că era departe de cerințele de fond care să o califice pentru aderare. Și totuși a fost primită, alături de alte state din flancul sudic al Uniunii, care nu aveau nici ele acreditare ca peformanță economică. În acest debut al euroariei vedem dimensiunea politică a monedei comune, faptul că a prevalat o logică politică și chiar geopolitică în introducerea sa. Nu în cele din urmă, din acest punct de vedere, dorința Franței (a președintelui de atunci, François Mitterrand) și a cancelarului Helmuth Kohl de a vedea Germania reunificată atașată proiectului european și prin moneda comună. Este de notat că oricât ar fi știința economică de aproximativă, de soft, ea se răzbună când precepte de bază nu sunt ascultate1.
Dar eroarea la care fac aluzie mai sus și care privește nu numai Grecia nu explică situația economică catastrofală de acum din această țară. Sunt repere după care putem judeca „drumul spre pierzanie“ al economiei elene:
– slăbiciuni mari ale economiei elene; dacă Grecia nu ar fi intrat în euroarie, nu ar fi ajuns foarte probabil la o datorie publică precum cea consemnată în 2008 – piețele financiare nu ar fi permis așa ceva;
– euroaria este o arie monetară mult suboptimă2. Există diferențe de structură foarte mari între economii, cu o mobilitate insuficientă a factorilor de producție, chiar dacă funcționează în UE ceea ce numim „piața unică“;
– deficitul instituțional și de politici (policies) lipsește euroaria de instrumente de corecție la timp și cu o distribuție cât de cât echitabilă a poverii (burden sharing); orice uniune monetară trebuie să beneficieze de instrumente care să amortizeze ceea ce economiștii numesc „șocuri asimetrice“ (vezi nota 2). Dacă acestea ar exista, „devalorizările interne“ (tăieri de salarii, venituri) ar fi mai puțin costisitoare pentru economii și nu ar provoca tensiuni sociale foarte mari, fenomene de șomaj acut și persistent (hysteresis);
– în euroarie, euro a funcționat precum o DM (marcă germană) subevaluată, ceea ce a stimulat expansiunea industrială a Germaniei, și ca peseta, escudo, drachma supraevaluate – aceasta se vede și din dinamicile de productivitate în statele membre, în deficite și surplusuri externe;
– programele economice de corecție, așa cum au fost construite în euroarie, inclusiv pentru Grecia, au mizat pe o combinație de reforme structurale (justificate în mare parte) și corectții de cheltuieli și creșteri de impozite și taxe pornind de la premiza că deficite mai mici și reformele menționate ar restarta economiile. Dar în Grecia și în alte cazuri similare această combinație nu a avut dozajul corespunzător și a condus la șomaj foare mare, la depresiunea economiei (25 căderea a PIB-ului și peste 25% șomaj). A stabili, de exemplu, ca principală țintă a unui program un surplus primar al bugetului public din dorința de a garanta onorarea unor datorii, fără a ține însă cont de condițiile din economie, ușor poate duce un program în derapaj.
Experți ai FMI și alți economiști au arătat că reformele structurale adoptate în euroarie consumă timp, ca austeritatea generalizată și excesivă, fără împărțirea poverii, poate avea efecte perverse. Cei care au imaginat programele de „stabilizare“ au subestimat consecințele nefaste ale devalorizărilor interne, o distribuție inechitabilă a costurilor ajustărilor. Așa cum în economia mondială un război al valutelor este indezirabil, tot astfel, în euroarie, țările cu surplusuri externe este bine să împartă povara corecțiilor cu țări cu deficite externe. Este ce sugerează și Comisia Europeană când vorbește despre nevoia de a gestiona cererea la nivelul euroariei, al UE; se adaugă aici rostul planului Juncker de stimulare a investițiilor în Uniune.
Atena a greșit fiindcă nu a dovedit că este dispusă să apuce taurul de coarne în politici publice interne; toate guvernele ce s-au perindat după 2008 au ce să își reproșeze în acest sens. Îmi aduc aminte, de pildă, cum un ministru de Finanțe de acum doi-trei ani, fost economist la OCDE, primind o listă de la FMI cu nume de cetățeni cu conturi grase în străinătate și care, se prezuma, nu onoraseră dări către fiscul intern, a făcut nume de pe listă uitate. Există un lanț imens de slăbiciuni și conivențe în economia/societatea elenă, care explică marea neîncredere a partenerilor externi. Această neîncredere a fost alimentată de stilul de dialog arogant al unor reprezentanți ai Guvernului Tsipras. Problema pe care Yannis Varoufakis, fostul ministru de Finanțe, a ridicat-o, a unei restructurări de datorie, nu este lipsită de sens, dacă ne gândim că aceasta poate da oxigen și oferi economiei șanse de revenire. Necazul este că maniera în care s-a discutat cu omologii nu a fost inspirată și a ignorat aspecte esențiale, între care:
– un club (cum este euroaria) are nevoie de reguli pentru a funcționa;
– regulile nu pot fi ocolite fără a crea precedente periculoase pentru stabilitatea clubului; dacă se fac excepții, ele trebuie să fie acceptate de părți;
– negocierile între parteneri, când avem state cu prerogative suverane majore, sunt foarte anevoioase – mai ales când implică transfer de resurse;
– zona euro a luat naștere având în constituția sa interdicția de a fi efectuate transferuri fiscale. Nu este o regulă potrivită pentru o uniune monetară, dar este un fapt statuat prin tratate. Și s-a văzut cât de greu a fost să apară instituții noi, sui generis (gen European Stability Mechamism/ESM, EFSF), să se permită Băncii Central Europene (BCE) să întreprindă operațiuni speciale – care au salvat euroaria de la scufundare;
– intervin aspecte de ordin constituțional, ca în Germania, ce nu pot fi eludate;
– așa cum votul cetățenilor eleni este de luat în seamă, tot astfel este de respectat voința altor cetățeni din euroarie;
– nu în cele din urmă, apare un spirit al vremurilor, o oboseală în extindere în țările UE, cu cetățeni care sunt tot mai mult obsedați de probleme și necazuri locale (naționale), care simt, percep tot mai puțin avantajele construcției europene. La două conferințe la Bruxelles l-am auzit pe vicontele Etienne Davignon spunând că „am pierdut cetățenii“ – un ecou mai adânc decât ceea ce este numită, de mulți ani, disonanța între guverne și cetățeni în Uniune („deficitul democratic“). Întâlnim aici un raison puternic pentru care guvernele din țările creditoare au un dialog tot mai dificil cu electoratele proprii în a sublinia nevoia de solidaritate. Și găsim o explicație pentru resurecția naționalismului, xenofobiei, rasismului etc. – pentru respingerea partidelor mainstream și ascensiunea unor formațiuni politice antisistem, de stânga sau de dreapta. Europa este în impas mare!
În general, în Uniune, neîncrederea a crescut în anii din urmă, pe fondul crizei economice și financiare. Frecvent, se poate observa un dialog între surzi sau acorduri/compromisuri care au o evidentă alură tranzacțională. O foarte vizibilă mostră în acest sens este modul în care se decid utilizările bugetului UE și sursele de alimentare, cu proliferare de „rabaturi“, ce exprimă dorința tuturor de a da cât mai puțin bugetului comun.
Chestiunea greacă este complicată și pentru că are implicații majore de ordin geopolitic. Grecia este o țară de graniță a UE, într-o regiune aflată în proximitatea unor mari conflicte, asaltată de imigranți. Avem și războiul din Ucraina, anexarea Crimeei de către Rusia, care pun în discuție aranjamentele de securitate în Europa. A trata Grecia ca o simplă problemă economică este o manieră neinteligentă de abordare și nu întâmplator Jean Claude Juncker și alti înalți oficiali europeni subliniază nevoia de a fi evitat un Grexit, o ieșire din euroarie. Dar și oficialii greci par să pluseze din acest punct de vedere, să mizeze că, orice ar fi, Grexit-ul va fi evitat din rațiuni geopolitice. Nu mai amintesc că, și dacă ar avea loc un astfel de deznodământ, tot ar fi nevoie de un mare efort de asistență din partea UE pentru a nu lăsa Grecia să colapseze, pentru a evita o criză umanitară. Eșecul Greciei, ca economie și ansamblu instituțional, ca stat, ar fi primul într-o țară relativ dezvoltată și ar fi o palmă primită de eleni, dar și de Uniune. Un Grexit ar aținti privirile piețelor către alte țări din euroarie, care au vulnerabilități importante (Spania și Portugalia, chiar Italia plătesc puțin la obligațiunile suverane întrucât BCE a lansat operațiuni speciale, deci condițiile sunt anormale); ar arăta că procesul de formare a euroariei nu este irevocabil, așa cum a fost gândit.
Grecia are nevoie de sprijin fie că rămâne în euroarie, fie că iese. Dacă ar ieși, în perspectivă imediată și pe termen mediu, situația economică s-ar înrăutăți mai mult; un sector bancar eșuat, revenirea la o monedă proprie care ar fi considerabil depreciată față de euro (cu între 40-50%), cetățeni sărăciți mai mult de această depreciere, accesul țării interzis la piețele financiare externe pentru mult timp (deși China și Rusia probabil ar încerca să intervină în situația dată). Ar fi nevoie de un masiv efort de susținere din partea Uniunii pentru a evita un posibil haos generalizat. Condițiile sociale și politice s-ar putea deterioara mai mult, iar oameni disperați, sărăciți, fără speranță ar accepta și forme de guvernare autoritariste, care să mențină cât de cât ordinea în țară. Când țesutul social se rupe, se poate ajunge la dezordine mare, la violență. De aceea, chiar dacă există argumente care pledează pentru a lărgi spațiul de manevră al economiei elene prin revenire la moneda proprie, la politica monetară și de curs independente (de pildă, influentul economist german Hans Werner Sinn sprijină Grexit-ul), efectele bune sunt ipotetice, prea îndepărtate și, cum spunea Keynes, „in the long run we are all dead“. Grecia are o economie unilaterală, dependentă de câteva ramuri industriale, cu un mare sector public (deși trebuie să ne gândim la ce înseamnă o administrație publică într-o țară care are peste 6.000 de insule și ostroave) și care are un contencios istoric cu Turcia ce ar explica cheltuieli militare foarte mari (peste 4% din PIB) – fie ambele țări în NATO. Teoretic se poate imagina un plan de reconstrucție economică (tip Plan Marshall), Grecia fiind în afara euroariei, dar ar implica zeci de miliarde de euro și multe aspecte de lămurit din punct de vedere tehnic, când timpul nu mai are răbdare.
Sunt numeroase argumente pentru a se ajunga la o înțelegere în ceasul al 13-lea. O asemenea înțelegere ar implica o restructurare de datorie, așa cum recomandă FMI, și un angajament ferm din partea grecilor că vor întreprinde reforme structurale, care să ajute economia să fie mai eficientă, să revină la traiectorie de creștere. L-am auzit pe ministrul spaniol al Economiei Luis de Guindos, care era receptiv vizavi de o eventuală restructurare a datoriei elene. O atitudine de notat, având în vedere că Spania este o țară creditoare în raport cu Grecia: decât să primești nimic sau foarte puțin, mai bine contribui la formarea unui program economic care să ajute Grecia, să ajute euroaria, Uniunea. Oricum, trebuie evitat ca un program să fie ca o scoatere a țării (Greciei) la mezat prin vânzarea orbește de active. Grecia este într-o situație economică imposibilă, dar nu trebuie să fie tratată ca o țară învinsă în război. Nu numai că umilirea unui popor poate naște monștri, dar este pusă în discuție întreaga infrastructură morală a proiectului european. Deja și de mai mult timp abundă recriminări între părțile implicate în chestiunea greacă. Recriminări se întâlnesc și pe alte trasee ale dialogului înăuntrul Uniunii, ceea ce este de foarte rău augur pentru viitorul acesteia. Uniunea este un bun public al cetățenilor europeni, care a adus pacea și reconstrucția economică pe continent. Și trebuie să fie apărată fără a sacrifica valorile și principile sale de bază.
1. De exemplu, raportul MacDougall din 1977, elaborat pentru Comisia Europeană, arată că o uniune monetară are nevoie de un buget comun de circa 5-6% din PIB-ul cumulat al euroariei. Și când ne gândim că bugetul UE este de numai 1% din PIB-ul agregat al statelor membre.
2. Există o teorie solidă privind o arie monetară optimă (optimal curremcy area), care pornește de la lucrări ale lui Robert Mundell din anii 1960’. O arie monetară optimă este formată din regiuni (țări) care sunt compatibile din punct de vedere structural. Cu cât diferențele sunt mai mari, cu atât este nevoie mai mult de instrumente de amortizare a șocurilor asimetrice (între care și un buget comun, care să asigure eventual o schemă colectivă de asigurare împotriva șomajului). SUA și Germania sunt uniuni monetare ce pot fi date ca exemple.
*Textul exprimă opiniile autorului şi nu angajează instituţiile cu care acesta este afiliat.
