De același autor
Este oare necesar ca elementul central al politicii externe a SUA sa fie constituit din promovarea unor valori precum liberalismul, democratia, drepturile omului si domnia legii? Una dintre cele mai intense dezbateri in legatura cu rolul SUA in lume ramane aceea a stabilirii unui echilibru, o balanta intre principii si interese. Dupa 11 septembrie, aceasta intrebare a devenit profund controversata. S-a dovedit a fi un element fundamental de ruptura intre dreapta si stanga, in mare parte din cauza istoriei ultimilor 7 ani, retorica Administratiei Bush fiind puternic asociata cu "doctrina libertatii", iar actiunile acesteia, cel putin in parte, cu promovarea democratiei (mai exact, razboiul din Irak). Pe fond insa, nu putem opera o alegere stricta intre realism si idealism: politica externa americana trebuie sa ramana ferm inradacinata atat in valorile nationale, cat si in interesul national. Dar acum, dupa ce doi presedinti succesivi provenind din partide politice diferite (Bill Clinton si George W. Bush) au sustinut ca raspandirea valorilor americane este in sine un interes vital, a inceput sa se dezvolte un scepticism care contesta rationalitatea intregului demers si care se intreaba daca merita ca SUA sa platesca aceste costuri imense sau chiar daca doctrina serveste un interes real al SUA. Faptele conteaza, iar dupa cativa ani dificili in care politica externa a SUA a urmarit exclusiv promovarea valorilor americane, tot mai multe voci incep sa se intrebe daca merita sacrificiul. In viziunea multor oameni politici, politologi, analisti si cetateni de rand, a venit vremea pentru o politica externa realista (fondata pe preceptele realismului politic): o reierarhizare a ambitiilor globale americane, respectarea limitelor si capacitatilor americane, recunoasterea si alinierea la constrangerile sistemului international si pastrarea unui scepticism sanatos cu privire la aplicabilitatea globala a valorilor americane.
Este imperativ sa identificam un set de principii si de prioritati care ar putea sa ghideze politica externa a Statelor Unite de acum inainte. In cele ce urmeaza vom descrie 5 astfel de principii-nucleu, fiecare dintre acestea avansand in egala masura idealuri si interese fundamentale ale Statelor Unite.
1. Prevenirea agresiunii internationale
Statele Unite trebuie sa sprijine in continuare una dintre normele fundamentale ale relatiilor internationale: prevenirea agresiunilor (cucerirea unui teritoriu suveran prin forta militara). Desi sprijinul pentru un astfel de principiu pare evident (pana la urma este inima Cartei ONU si ratiunea de a fi a NATO) totusi este o valoare pe care SUA o pot sau nu apara. O mare putere poate decide ca o astfel de norma este mult prea costisitoare sau se afla in afara intereselor sale nationale vitale. Totusi, prevenirea agresiunii ramane un pilon al stabilitatii sistemului international actual. Pledam in consecinta pentru o politica externa fundamental interventionista, de respingere a agresiunii teritoriale.
2. Solidaritatea regimurilor liberale
Statele Unite trebuie sa vina in ajutorul oricarui guvern democratic confruntat cu amenintari care vizeaza elementele constitutive ale unei societati liberale (domnia legii, ordinea politica si sociala). Acesta este un principiu de baza al solidaritatii democratice conform caruia SUA, prin statutul lor de cea mai consolidata democratie liberala, trebuie sa-si asume responsabilitatea de a furniza asistenta guvernelor democratice care se simt amenintate sau sunt vulnerabile in fata instabilitatilor interne. Daca cetatenii unei democratii isi vizualizeaza propriul sistem politic ca fiind cea mai buna alegere pentru ei insisi, atunci trebuie sa il faca accesibil cetatenilor altor state. Miza unei democratii liberale trebuie sa fie raspandirea democratiei liberale dincolo de propriile sale granite. Mai mult, o amenintare la adresa unei democratii liberale trebuie sa fie intampinata de o coalitie a celorlalte state democratice care au potentialul si vointa de a se mobiliza in apararea ei. Statele Unite nu pot ramane indiferente atunci cand forte nedemocratice isi propun sa submineze sau chiar sa rastoarne un regim democratic. Ar fi insa o greseala sa intelegem acest principiu al solidaritatii democratice ca o doctrina militara: principalele sale componente sunt politice, diplomatice si sociale.
3. Promovarea guvernarii liberale
Daca principiul solidaritatii democratice are sens la nivelul relatiilor dintre state, atunci il putem aplica si in sprijinul popoarelor care doresc liberalizarea si democratizarea propriilor lor societati. Atunci cand ne referim la promovarea democratiei liberale avem in vedere in special doua componente: o ordine sociala de esenta liberala, construita pe principiul libertatii politice si pe respectul drepturilor omului, dar si guvernari alese prin vot popular, care internalizeaza o logica a transferului pasnic de putere. Statele Unite ar trebui sa sprijine fortele democratice si liberale din statele nedemocratice, insa in anumite circumstante, considerente care tin de interese nationale vitale pot avea o mare greutate intr-o astfel de decizie. Nu este suficient sa luam in calcul petrolul saudit ca sa inchidem ochii si sa acceptam un regim represiv aflat in afara oricaror critici sau presiuni de reformare. Politicile Statelor Unite trebuie sa vizeze in egala masura exigente de ordin pragmatic si obiective morale. Pe dimensiunea etica, o politica de promovare a idealului democratiei liberale intr-un astfel de stat va cunoaste intotdeauna o dinamica graduala, o logica a pasilor succesivi. Cu alte cuvinte, miza consta in identificarea permanenta a acelui pas urmator, esential in extinderea spatiului fortelor liberale. Statele Unite ar trebui sa preseze elementele autoritare acordand toata asistenta necesara elitelor liberale. Un astfel de exemplu este Egiptul. Guvernul lui Mubarak a decis sa permita si altor partide sa participe in competitia prezidentiala. Dar este doar un pas. Urmatorul consta in organizarea unor alegeri libere.
4. Responsabilitatea de a proteja
Nu poate fi just sa iti asumi un principiu de solidaritate democratica si de promovare a democratiei doar in raport cu cei plasati destul de sus din punct de vedere al bunastarii sociale, fara a oferi nimic celor aflati in pericol de a pierde cel mai elementar drept al omului: dreptul la viata. Pentru prima data la summit-ul Natiunilor Unite din 2005 de la New York, sefii de state au imbratisat doctrina responsabilitatii de a proteja. Pe scurt, aceasta presupune ca suveranitatea nu este numai un drept, ci si o responsabilitate primara a unui guvern de a-i proteja pe oamenii care traiesc in limitele teritoriului sau oficial. In cazul in care un guvern nu poate sau nu doreste sa isi protejeze poporul in fata genocidului sau a campaniilor de epurare etnica, mergand pana acolo incat sprijina astfel de crime impotriva umanitatii, comunitatea internationala trebuie sa isi asume responsabilitatea de a-i proteja pe cetatenii respectivi. Un guvern care esueaza in a-si proteja poporul nu mai are legitimitatea de a invoca dreptul suveran de noninterferenta in afacerile sale interne. Responsabilitatea de a proteja este un concept care transforma relatiile internationale. Inainte, victimele crimelor de razboi si ale abuzurilor drepturilor omului nu puteau fi protejate, fiind izolate in spatele unei cortine a suveranitatii statului. Acum responsabilitatea statului de a le proteja le confera posibilitatea de a cere ajutorul comunitatii internationale. Exista o imensa disputa asupra modului in care comunitatea internationala poate actiona. Consiliul de Securitate este mijlocul cel mai potrivit, nu doar pentru ca ONU este singura cale spre legalitate si legitimitate, ci pentru ca cele mai multe state il percep astfel, iar opiniile lor trebuie respectate. Totusi, in eventualitatea in care Consiliul de Securitate esueaza in a raspunde eficient in fata unei catastrofe umanitare, Statele Unite nu trebuie sa ramana de-o parte. In cazul Kosovo, pe fondul blocajului existent la nivelul Consiliului de Securitate, NATO a actionat decisiv, prevenind un genocid. Atunci cand este necesar, Statele Unite trebuie sa conduca sau sa se alature unei "coalitii de vointa" pentru a raspunde eficient unor catastrofe umanitare similare.
5. Consolidarea aliantelor si a institutiilor
Orice discutie privind implementarea principiilor enuntate presupune o identificare a celor mai adecvate mijloace. Desi dilema unilateralism versus multilateralism este deseori asociata unui criteriu al utilitatii si eficientei, consideram ca, in realitate, este o discutie despre ce tip de putere globala trebuie sa fie America si despre ce tip de sistem international trebuie aceasta sa sprijine. Nu instrumentele conteaza, ci principiile. Atunci cand se urmareste aplicarea unor politici care sprijina anumite valori, precum apararea unor regimuri liberale sau responabilitatea de a proteja, a actiona prin intermediul aliantelor si institutiilor internationale trebuie sa fie o prioritate atat pentru Statele Unite, cat si pentru celelalte state. Criticile conservatorilor s-au axat prea mult pe constrangerile pe care multilateralismul le impune asupra libertatii de miscare in politica externa. Dimpotriva, liberalii au cazut in extrema opusa: sustinerea multilateralismului de dragul multilateralismului. Este nevoie de o pozitie comuna, de un consens. Asta inseamna a actiona prin intermediul aliantelor si institutiilor, asigurandu-te in acelasi timp ca aceste organizatii raman eficiente. Statele Unite trebuie sa ceara mult de la aliantele si aliatii sai. Concomitent cu pledoaria pentru reformarea si consolidarea institutiilor existente (ONU si NATO), Statele Unite ar trebui sa propuna crearea unei Aliante a Democratiilor.
In concluzie, desi astazi este mai greu sa aperi sau sa promovezi o politica externa idealista, putem totusi identifica zone de consens ce ar putea contura o agenda comuna, fondata pe valori, in egala masura liberala si conservatoare. Este o agenda de politica externa ce isi propune o ordine internationala de esenta liberala bazata pe domnia legii. Este o agenda care exprima mai mult decat ceea ce vrem noi, americanii. Este o agenda care exprima cine suntem.
* Adaptare dupa A Moral Core for US Foreign Policy, Policy Review, decembrie 2007-ianuarie 2008
Traducere si adaptare de Octavian Manea
