Despre dictatori și alți demoni: o carte, un spectacol

Jurnalul de repetiții la Julius Caesar întocmit de Cristina Rusiecki este un document important nu doar pentru înțelegerea modului în care piesa lui Shakespeare ajunge să vorbească în acest spectacol modern despre teme importante ale zilelor noastre, pentru analiza lecţiei de regie à la Hausvater, ci și pentru modul cum teatrul timișorean a parvenit să facă față cu brio unui proiect atât de dificil, etalând o echipă sudată, pentru care directoarea teatrului s-a luptat prin ani.

În culegerea de articole pe tema re­pe­ti­ții­lor, apărută la Editura Nemira sub în­gri­jirea lui George Banu (Repetițiile și teatrul reînnoit), Odette Aslan, cunoscut es­te­ti­ci­an francez, preciza, sem­na­lând importanța re­pe­ti­ții­lor: „o operă dramatică nu este un material ime­diat, ci un teren de ex­plo­rat“. Cu și mai mult timp înainte, dramaturgul ger­man Heinrich von Kleist vor^­­bea despre „elaborarea progresivă a ideilor unui spectacol“. Or, unde alt­un­deva se poate petrece acest lucru decât în spațiul repetițiilor, de de­parte cel mai creativ și fascinant moment din istoria spectacolului teatral?

Secolul regiei, care a extins autonomia teatrului, a dat momentului repetițiilor o și mai mare importanță ca loc al genezei și afirmării nu doar a noilor teorii, ci și, mai cu seamă, a regulilor practice de apl­i­care. Cum, în ultima vreme, nașterea spec­tacolului de teatru are la origini și o largă comuniune energetică (vezi practica ate­lierelor lui Andrei Șerban), e posibil ca pe viitor să asimilăm repetițiilor nu doar ate­lierul de lucru premergător, ci și acel spa­țiu nedefinibil al creației din care irumpe misterul teatral.

În ciuda acestui complex de in­de­ter­mi­nan­te, repetițiile au intrat în ultima vreme tot mai des în vizorul cercetătorilor, dor­nici să smulgă artiștilor surprinși în pro­cesul creației secretul acestuia, adevăruri ade­sea rămase neelucidate la o simplă vi­zionare a spectacolului.

Cărțile scrise despre acest fe­no­men stau mărturie și cităm, spre pildă: Hamlet, spectacolul mor­ții, de Marta Petreu, despre ce­lebrul spectacol clujean al re­gre­tatului Vlad Mugur, volumul Titus An­dro­nicus, alcătuit de Patrel Berceanu, dis­părut și el, pe marginea spectacolului de la Teatrul Național din Craiova semnat de Silviu Purcărete, sau recentele caiete de repetiție recuperate de Monica Să­vu­lescu Voudouri, despre Regele Lear, spec­tacolul avangardist al regizorului Radu Penciulescu din deceniul 6 al secolului trecut. Lor și altor câtorva din acest gen li se alătură recenta apariție editorială Des­pre dictatori și alți demoni, de Cristina Ru­siecki, tipărită sub sigla Atent, caiet critic al Teatrului Național din Timișoara, cu finanțare de la AFCN. Subintitulată Jur­nal de repetiții, cartea abordează pe mul­tiple planuri procesul de creație al spec­tacolului Iulius Caesar de Shakespeare, în regia lui Alexander Hausvater, pe scena tea­trului timișorean.

Prima observație o impune însăși alegerea subiectului. Fiindcă autoarea găsește aici oca­zia de a face o operă de cercetare cen­trată, pe de o parte, pe tematica teatrului po­litic, subiect stringent actual, și, pe de alta, privind concepția teatrală și stilul unu­ia dintre cei mai interesanți și per­so­nali regizori din România postdecembristă. Aproape că cele două teme se suprapun, pentru că demersul artistic al regizorului Hausvater s-a produs întotdeauna în in­teriorul politicului, el fă­când și aici o pledoarie pentru implicarea ce­tă­țea­nului, a artistului în po­litic, definitorie, în opinia sa, pentru societatea con­temporană. Piesa aleasă e ea însăși un argument al acestei angajări, Julius Cae­sar fiind o subtilă și pa­sio­nantă analiză a capcanelor puterii care ajunge la dic­ta­tură pe care autorul renascentist o în­tre­prinde. „Sunt două lucruri care mă fas­cinează – spune Hausvater cu referire la piesă. Unu: cu cât ai mai multă putere, cu atât descoperi în tine mai multe am­biții pe care nu le-ai avut niciodată sau pe care nu voiai să le cunoști vreodată; de exemplu, plăcerea violenței, plăcerea re­ală a omului să omoare... liberalismul din noi nu acceptă asta...“. La punctul doi, regizorul invocă manipularea: „În Flo­rida s-a făcut un contract între un pe­ni­tenciar și un post TV care voia să te­le­vizeze execuția unui om. Biletul ca să vezi cum îl execută costa 31 de dolari. Au fost 20.000–30.000 de doritori. Se­na­tul a oprit proiectul“.

Exemple de acest tip din vasta experiență a regizorului abundă în explicațiile sale privind necesitatea teatrului politic. Cât priveşte piesa aleasă, Iulius Caesar, e lim­pede că subiectul istoric e aici pretext, re­gizorul construindu-și spectacolul pe sim­boluri transparente și cuprinzătoare (in­troduce de altfel în spectacol un personaj fictiv, Profesorul, menit să facă legătura în­tre trecut și prezent.). Despre actu­ali­ta­tea temei și teatrul politic se pronunță și di­rectoarea teatrului din Timișoara, Ada Lupu Hausvater: „Iulius Caesar ridică o pro­blemă pe care trebuie să o re­con­si­derăm și să ne întrebăm în ce măsură suntem și vrem, ne place sau nu ne place să fim manipulați și până unde voința politică este o voință indusă sau reală, în ce măsură reprezintă conștiința sau nu. E momentul să ne punem întrebări, in­clusiv despre noi... Cred că ar trebui să avem atitudine în tot ce facem ca semn al conștiinței“.

Partea poate cea mai pasionantă a cărții Cristinei Rusiecki se în­cheagă în jurul acestui subiect incitant, cu ajutorul mărturiilor interpreţilor, care parcurg în tim­pul repetițiilor un drum bulversant de la ne­angajare la responsabilitate civică și im­plicare. Autoarea îi înregistrează și co­men­tează. Din poziția de inițiator al jocu­lui, dar și de călăuzitor spre înțelesurile dra­mei puterii, regizorul pledează pentru sta­tutul de artist angajat, pe care l-a re­pre­zentat cu asupră de măsură în teatrul ro­mâ­nesc, de la acel faimos cap de serie, spec­tacolul Au pus cătușe florilor din anii ‘90.

La rândul ei, autoarea se alătură de­mer­sului, declarând: „O țară unde corupția se împrăștie endemic, sub oblăduirea po­liției... unde sentimentul dreptății și cel al demnității, la pachet cu respectul pen­tru meritocrație, par în bună parte era­dicate din ființa națională... mă gândesc că tocmai în băltirea asta mucedă a găsit Hausvater, cu conștiința lui de cetățean, cu tinereţea și fantezia convingerilor, să facă teatru politic“. Prin extensie, Cri­st­i­na Rusiecki face și unele observații ris­can­te privind absența, după părerea ei, sau slaba lui reprezentare a teatrului politic în societatea românească. Realitatea o con­tra­zice însă, dacă ar fi să luăm în calcul doar boomul dramaturgiei tinerilor, ale căror piese provoacă aprinse dezbateri.

Într-un alt plan al lucrării, sub semnul ad­mirației pentru regizorul pe care, după mărturisirile sale, îl urmărește de peste 20 de ani, autoarea încearcă și reușește un portret din mers al artistului Hausvater. Ne vorbește despre stilul său sintetic, de­spre modalitățile dinamice de lucru, des­pre proverbiala energie și autoritate. O fa­ce tot cu ajutorul actorilor, tinerii Matei Chioaru, Cătălin Ursu, Doru Iosif, Ion Ri­zea, Ana Maria Cojocaru, Ioan Strugari (că­ruia îi este dedicată de altfel cartea, în me­moria prea grăbitei sale dispariții), cei ca­re răspund cu solicitudine invitației de a ține jurnale paralele, citate copios în car­te; cu contribuția tuturor celorlalți mem­bri ai echipei, de la Judit Dobre-Kóthay, cu admirabilele ei lecții practice de sce­no­grafie, la compozitorul canadian Yves Cham­berland, de la tânăra costumieră Ve­lica Panduru la Răzvan Mazilu, în dubla sa calitate de interpret și coregraf, sau Co­dru­ța Popov, dramaturg aplicat al teatrului. Cu toții vorbesc despre „aerul electric“ ca­re a dominat atmosfera repetițiilor la acest spectacol, însoțindu-l și după, în re­prezentațiile de la Teatrul Naţional din Ti­mi­șoara, care și-au găsit deja admiratorii.

Jurnalul de repetiții la Julius Caesar întocmit de Cristina Rusiecki este un document important nu doar pentru înțelegerea modului în care piesa lui Shakespeare ajunge să vorbească în acest spectacol modern des­pre teme importante ale zilelor noastre, pen­tru analiza lecţiei de regie à la Haus­vater, ci și pentru modul cum teatrul ti­mi­șorean a parvenit să facă față cu brio unui proiect atât de dificil, etalând o echipă sudată, pentru care directoarea teatrului s-a luptat prin ani. Munca autoarei, re­putat critic de teatru, mai scoate la iveală și o altă realitate, efortul criticului im­pli­cat care, părăsind starea contemplativă a comentatorului de pe margine, intră în arena dezbaterilor din laboratorul tea­tru­lui pentru a face mai clar saltul de la text la spectacol, felul în care vorbele sunt încorporate în imagini. Citând pe parcurs din scenariu și comentând imaginile care se nășteau sub ochii ei, autoarea surprinde cu acuitate drumul de la idee la redarea acesteia pe scenă într-o carte originală, în același timp documentată și atractivă la lectură, ca un roman.

E de la sine înțeles că spectacolul de tea­tru, creație efemeră și perisabilă, be­ne­fi­ciază astfel de o stocare inedită în me­morie, necesară pentru viitorul acestei arte, pentru istoria ei, ca și pentru fiecare dintre cei care o scriu. Un motiv în plus pentru a considera cartea Cristinei Ru­siecki și pasiunea cu care a scris-o un gest cultural de importanță majoră. Oamenii de teatru, dar și spectatorii preocupați să înțeleagă spectacolul ca act de cultură, social și politic au în cartea Cristinei Ru­siecki un instrument de lucru îndes­tu­lă­tor. //