Evenimente si contexte

In sfera analistilor comunitatii strategice internationale s-a conturat deja un consens privind semnificatia si gravitatea evenimentelor din ultimele saptamani. Practic, spun ei, pentru cateva zile am facut un salt in timp si am vazut cum arata viitorul Europei si al Occidentului daca actualele trenduri vor fi lasate sa continue. Intamplarea a facut ca, in acest scurt interval, toate fortele ce sustin aceste trenduri fie sa se manifeste cu o intensitate remarcabila, fie sa fie puse de conjunctura intr-o lumina mai mult decat edificatoare. Pe rand, am asistat la explozia de violente din Franta, Danemarca si alte tari europene; la declaratia socanta a presedintelui iranian reconfirmand intentia de a sterge Israelul de pe harta, ca unul din obiectivele strategice ale Republicii Islamice; am contemplat demonstratiile si vandalismul comunistilor si stangii radicale sud-americane, mobilizati din nou impotriva capitalismului si a comertului liber de noile fete ale retardarii politice si ideologice latino-americane; am avut un raport ONU ce consfinteste ceea ce toata lumea stia de mult, si anume sursele mercantile ale “pacifismului”, coruptia structurala a acestei institutii, precum si faptul ca, in ciuda efortului onest a mii de angajati in esaloanele inferioare, in prezenta forma ONU mai mult impiedica decat serveste guvernarea globala; ne-am confruntat cu un atentat terorist si cu o criza majora in Orientul Mijlociu, unde Siria a fost din nou surprinsa in plina activitate terorista; am auzit ecourile indepartate, dar clare ale catorva razboaie civile in Africa, dublate de o reafirmata ofensiva impotriva fermierilor albi din partea lui Robert Mugabe in Zimbabwe (si, evident, o noua criza alimentara acolo); am aplaudat dejucarea unui iminent atac terorist in Australia; am asistat la deconspirarea unei noi retele de spionaj chineze in Statele Unite, urmata de arestarea a patru suspecti (dintr-un total estimat de cateva mii de agenti azi operationali la acel nivel in SUA si Europa); si, in sfarsit, am vazut un nou episod din razboiul jurnalistilor americani de stanga impotriva administratiei republicane, constand in publicarea iresponsabila a unui articol privind baze de detentie ale CIA pe teritoriul tarilor aliate. Privite impreuna, toate aceste evenimente dau o imagine vie asupra unui scenariu foarte intunecat al lumii spre care se pare ca ne indreptam: terorism islamic (de stat sau privat, nuclear sau conventional), conflicte sociale pe fundal demografic si etnic atingand limitele razboiului civil sau gherilei urbane, resurgenta comunismului si radicalismului de stanga, tacutul mars al Chinei spre suprematie globala strecurat prin institutiile si ghetourile Occidentului; haosul african si curatirea etnica a continentului; confuzia si macinarea interna a occidentalilor incapabili sa se regrupeze in fata provocarii istorice ce le intuneca orizontul. Sunt evenimentele din ultimele saptamani un preludiu la ce va sa vina? Sau, din contra, este vorba doar de o serie de intamplari cu o semnificatie istorica sau geopolitica restransa?
Indiferent de raspunsul pe care fiecare si-l da la aceste intrebari, un lucru este sigur: ele sunt importante, publicul trebuie sa se confrunte cu ele, iar dezbaterea publica trebuie sa se focalizeze in mod serios pe decodarea semnificatiei evenimentelor relevante pentru gasirea unor raspunsuri. Miza, chiar si pentru cineva ce nu crede in posibilitatea scenariului cel mai negru, este prea mare. Dintre toate cele de mai sus, pentru noi, romanii, chestiunea centrelor CIA este de un interes deosebit, pentru ca ea are potentialul (cel putin teoretic) de a ne afecta direct si imediat. Din pacate insa azi, o discutie despre evenimente internationale nu mai poate incepe direct cu acestea, ci cu modul in care ele sunt reflectate in mass-media si cu identificarea ratiunilor pentru care aceasta hotaraste sa le reflecte. Altfel spus, textul si contextul au devenit decisive. Motivul este simplu: mass-media, si in speta cea americana sau occidentala, reprezinta un actor politic major in jocul geopolitic mondial. Modul in care aceasta reprezinta si interpreteaza evenimentele are un efect substantial asupra dinamicii politice globale. Iar felul in care uneori se implica direct in jocul politic, provocand evenimente politice pentru a-si promova agenda ideologica face necesar pentru noi, publicul, ca descifrarea fiecarei situatii cu semnificatii geopolitice sau strategice sa treaca printr-o faza initiala de filtrare si reconstituire a datelor problemelor in discutie. Cazul articolului din Washington Post, care, mai mult decat orice, a declansat scandalul CIA, trebuie astfel inteles in context. Iar contextul ultimei perioade ofera o baza excelenta pentru intelegerea dimensiunilor problemei. Ultimele saptamani au constituit pentru cei nevoiti sa priveasca evenimentele globale sub tutela canalelor media standard americane o experienta speciala. Data fiind semnificatia grava a evenimentelor, niciodata de la 11 Septembrie 2001 clivajul dintre realitate si monopolistii interpretarii corecte politic a realitatii nu a fost mai evident si frustrant. Astfel, am fost pusi in postura de a contempla eforturile (uneori de-a dreptul hilare) ale acestei prese de a colora o avalansa de evenimente ce numai corecte politic nu erau, in nuantele corectitudinii politice sau de a le calibra importanta in functie de agenda “progresista”. Trebuie spus foarte apasat ca in nici un caz lucrurile nu trebuie privite in lumina unei teorii a conspiratiei. Vorbim de indivizi actionand independent, de multe ori cu cele mai bune intentii si in lumina unor principii si valori clare. Mai mult, probabil ca majoritatea acestor jurnalisti sunt constienti de propriul bagaj ideologic si fac eforturi sa nu fie vizibil partizani. Totusi, sunt momente cand, in ciuda eforturilor, lucrurile scapa de sub control. Asa a fost cazul saptamanilor trecute, iar doua exemple sunt edificatoare in acest sens: cazul crizei franceze si cazul summit-ului din Argentina.

Cazul francez

Cazul reflectarii violentelor din Franta va ramane probabil antologic. Totul a inceput cu o faza in care acestea au fost considerate ca nedemne de interes si mentionate deci doar in treacat. Criza a capatat vizibilitate media reala abia la doua sau trei zile dupa declansare. Din cauza startului ratat, nici pana azi cazurile similare din alte tari, precum cele din Danemarca, nu sunt cunoscute publicului larg. Cand, in sfarsit, evenimentele au inceput sa fie acoperite mediatic mai substantial, o buna perioada a fost aproape imposibil ca cei ce se bazau doar pe canalele standard sa inteleaga ce se petrece. Corectitudinea politica cere sa se evite ca anumite categorii sociale, rase sau etnii sa fie asociate cu situatii sau fapte reprobabile, iar aceasta e cu atat mai adevarat cand e vorba de musulmani, care, in naratiunea canonica, trebuie sa fie victime ale occidentalilor si, daca se poate, in speta ale americanilor si evreilor. Eforturile agentiilor si canalelor media in a evita cuvantul “musulman” au atins dimensiuni epice. Astfel, s-a vorbit despre: o “revolta a tinerilor”, a “africanilor”, a “nord-africanilor”, a “tinerilor africani”, a “somerilor tineri”, a “tinerilor emigranti nord-africani” etc., contorsiunile verbale menite a implica, dar nu articula ceea ce toata lumea banuia - anume extractia musulmana a razvratitilor - au fost mai mult decat spectaculoase, starnind un haz general in lumea bloggerilor. Datoram unui blogger un inventar complet al acestor interventii in primele trei zile. Astfel, daca e sa dam crezare analizei sale, agentiile de presa atat de generoase cu detalii flamboaiante despre catastrofa Katrina au fost pe atat de retinute de aceasta data: undeva, in niste suburbii - de obicei nenumite - ale Parisului aveau loc niste evenimente implicand “africani”. Mai tarziu, Reuters intervine cu detalii. Astfel, s-a putut afla ca aceste razmerite au inceput cand doi tineri au fost electrocutati. Reuters danseaza in jurul problemei cu eleganta. Totusi, de la ei, via CNN International, s-a aflat ca Nicolas Sarkozy a fost nevoit sa apere atitudinea de “agresivitate a politiei intr-o noua noapte de violenta in care gaz lacrimogen a fost aruncat intr-o moschee”. Dar orice sperante privind clarificari (cum ar fi, de pilda, daca nu cumva “somerii” sau “tinerii africani” se retrasesera sau operau din acea moschee) au fost repede spulberate. Tot ceea ce s-a mai spus a fost ca “Sarkozy a promis sa afle cum s-a ajuns ca gaz lacrimogen sa fie aruncat intr-un lacas musulman de rugaciune”. Simtind probabil ca au calcat deja in zona incorectitudinii politice, Reuters da inapoi, oferind o capodopera a genului: “violentele au inceput dupa moartea a doi tineri, presupusi a fi de origini africane, care s-au electrocutat dupa ce s-au ascuns intr-o statie electrica in vreme ce aparent erau urmariti de politie”. Astfel, spune comentatorul mai devreme citat, “Reuters se spala pe maini, lasand impresia ca tineretul respectiv ar fi putut fi din Congo sau Kenya, sau poate buri fiorosi din Johanesburg”. Pe rand, pe fluxurile agentiilor de presa au aparut si alte personaje, cum ar fi “imamul moscheei din Clichy” sau “170 de ofiteri de politie” carora Sarkozy le tine o cuvantare. New York Times reia povestea de la Reuters cu “africanii” si cu “nord-africanii” ei cu tot, insa introduce si o misterioasa “populatie imigranta”. BBC-ul, perla mediatica a stangii internationale, este, asa cum era de asteptat, cel mai corect politic, mentionand, de pilda, ca tinerii vin din suburbii care “au o mare populatie emigranta”, care este nevoita sa lupte impotriva “unor discriminari fata de comunitati imigrante ca a lor” si alte inflorituri pe aceasta tema. De la BBC se afla insa o informatie cruciala, mai precis numele celor doi tineri electrocutati: “…flori zac acum pe locul unde Ziad si Banou au trecut in nefiinta”. Ajuns aici, spune bloggerul caruia ii datoram analiza media de mai sus, “m-am luat cu mainile de cap si m-am dat batut. N-am nici o idee ce se intampla, daca turbulentii sunt de inspiratie musulmana, care este motivul pentru care protesteaza, daca asta are ceva de-a face cu valul si legea franceza impotriva lui s.a.m.d…”. Tentatia de a gandi ca probabil bloggerul in cauza ingroasa un pic argumentul este justificata; dar trebuie spus ca o incercare de a-i reface partial traseul investigativ, folosind perspectiva unui american simplu ce nu are acces decat la canalele standard si nu stie foarte multe despre Franta, conduce la constatari apropiate de ale sale.
Totusi, dincolo de orice accente retorice, adevarul trist este ca, fie din motive de corectitudine politica, fie din alte motive, principalele canale de stiri din America au filtrat pana la absurd informatia, cu privire la niste evenimente de importanta majora, timp de cateva zile bune. Probabil ca jocul ar fi continuat, daca indignarea celor in cunostinta de cauza, manifestata in speta pe Internet, precum si gravitatea evenimentelor n-ar fi pus o presiune asupra acestor canale, care au relaxat treptat filtrul informational autoimpus. Astfel, acoperirea media s-a imbunatatit simtitor, ajungand relativ decenta cam in a patra zi a evenimentelor. (Aceasta nu inseamna ca la o saptamana de la declansarea crizei, un cititor mai intarziat si neatent n-ar fi putut inca deduce din unele comentarii ca grupuri de zairezi dezlantuiti s-au ciocnit cu politia dupa ce Banou si Ziad au fost electrocutati, desi nimeni nu-i urmarea pentru un furt comis intr-un cartier ce lupta impotriva discriminarii, dupa care sute de masini - in unele nopti pana la 1.200 - au fost arse, iar imamul de Clichy cere lamuriri de la Sarkozy, care a tinut o cuvantare in fata a 170 de ofiteri).
Doua observatii importante trebuie facute in acest punct. In primul rand, trebuie subliniat ca argumentul de fata nu afirma ca evenimentele franceze si europene ar trebui citite prin prisma dimensiunii religioase. Totusi trebuie recunoscut ca desfasurarea evenimentelor seamana prea mult cu ceea ce fusese anticipat de catre cei care, urmarind dinamica tot mai largilor comunitati de imigranti musulmani ce au patruns si cresc in inima Europei Occidentale, au avertizat ca aceste forte, odata mobilizate si organizate de catre jihadistii islamici, vor fi in pozitia de a genera pe termen mediu o mare rasturnare sociala si politica in Occident. Dintr-o data, scenariul respectiv, privit pe fundalul imaginilor din Franta si in conjunctie cu atentatele din Londra sau evenimentele din Danemarca, nu mai pare o obsesie sau o manevra a “cabalei israelo-neoconservatoare”, ci ceva care, daca nu foarte probabil, este cel putin posibil - o alternativa ce trebuie considerata si dezbatuta la modul serios. Iar aceasta este ceva greu de inghitit de elitele media.
A doua observatie se refera la relatia media-public. Chiar daca felul in care evenimentele au fost reflectate ar fi fost acceptabil (ceea ce nu a fost cazul, cel putin pentru primele zile), ele au revelat faptul ca s-a ajuns la o situatie in care neincrederea in media a atins un punct critic. Cand pana si cele mai elementare stiri privind crizele internationale sunt chestionate si chestionabile si o parte din ce in ce mai mare a publicului se simte nevoita sa verifice informatiile in cauza din surse multiple, atunci avem intr-adevar o problema. Mai mult, acest proces pare din ce in ce mai putin ceva generat de suspiciunea inerenta a celor cu vederi de dreapta, si din ce in ce mai mult o conditie necesara pentru o informare realista. In ce masura aceasta este ceva pozitiv sau negativ, natural sau nenatural este o alta discutie.

Cazul Argentina

Evenimentele din Argentina ilustreaza o alta fateta a fenomenului in discutie. Contextul aici insa este diferit, pentru ca nimeni nu se mai asteapta de mult ca majoritatea ziaristilor americani sa discute serios probleme ce implica folosirea unor temeni precum “comunist” sau “marxist”. Deci nici o iluzie si nici o surpriza. In cazul summit-ului din Argentina ecuatia era foarte simpla. Un grup de lideri avandu-i in frunte pe George W. Bush si Vicente Fox incearca sa relanseze o discutie privind crearea unei structuri economice in cele doua Americi, capabile sa dinamizeze economiile inapoiate ale regiunii si sa scoata din saracie circa 200 de milioane de oameni. Intre acesti lideri si rezolvarea problemei se interpune un grup de demagogi marxisti si comunisti, hotarati sa dea un nou spectacol public, prin care sa-si refaca popularitatea in randul maselor, pe care, oricum, le-au condamnat de mai multe decenii la subdezvoltare si dictatura.
Majoritatea statelor, adica 29, nu iau in seama circul si hotarasc sa continue demersul, iar 5 amana angajarea in proces, invocand motive mai mult tehnice decat ideologice. Problema este ca acest tip de naratiune simpla s-a dovedit iarasi mult prea problematica pentru o buna parte a presei. Din nou o obsesie cu privire la persoana presedintelui Bush, in detrimentul agendei de lucru si substantei problemei in cauza, din nou reducerea acesteia la o nota de subsol in reportajele centrate pe demonstratii si violente de strada si din nou taceri suspecte. Din nou amnezie cu privire la cine sunt protestatarii si la sursele lor logistice. Din nou titluri ce nu au nici o legatura cu realitatea sau chiar cu continutul textului de sub ele. Pe scurt, un caz clasic in care reflectarea unui eveniment international este deturnata de un grup de demagogi de stanga in coniventa cu o parte a presei, convertindu-l intr-un nou episod din interminabila saga media despre “esecurile globalizarii” si “esecurile lui Bush” sau alte sabloane de tipul celor care, din pacate, sunt inghitite pe nemestecate de atatea ori de paginile externe ale ziarelor noastre. Nimic substantial in aceste reportaje despre implicarea miscarii Piqueteros - una din marile inovatii sociale argentiniene, si anume organizatii cu ierarhii si functii clar structurate, alcatuite din mii de protestatari de meserie care institutionalizeaza la nivel de stat filosofia “taxei de protectie”, blocand regulat drumurile si santajand guvernul si autoritatile. De asemenea, mai nimic despre activistii si protestatarii profesionisti parasutati din alte tari cu saptamani inainte, pentru a organiza spectacolul media. La fel, aproape nimic despre relatia dintre evenimentele de la summit si reteaua subversiva comunista reconstruita in America Latina de catre Hugo Chavez cu petrodolarii Venezuelei. Noroc cu liderul intelectual al manifestatiilor, mijlocasul Diego Armando Maradona, care a spus-o pe fata: “Fidel Castro este Dumnezeu pentru mine”, si cu faptul ca poza criminalului international Che Guevara, precum si steagurile rosii cu secera si ciocanul au fost vanturate in prim-planuri, fapte care au mai pus lucrurile in perspectiva. Altfel, totul ar fi fost o poveste despre popularitatea (sau mai bine zis lipsa de popularitate) a lui George W. Bush si despre cat de urata este azi in lume politica externa americana si globalizarea.

Cazul care ne doare cu adevarat

Aceste exemple dau o nuanta mai exacta a cadrului si contextului in care trebuie privit articolul din Washington Post despre centrele de detentie CIA. Evitand asocierea cu fabulatiile conspirationiste care se pare ca sunt vehiculate in tara de eterni experti in domeniu, trebuie totusi acceptat ca cel mai important lucru ce trebuie stiut despre acest articol este ca publicarea sa nu este intamplatoare. Daca in cazul evenimentelor din Franta sau al summit-ului din Argentina modul de operare al elitelor media presupune clasica (si de acum chiar amuzanta) distorsionare prin nuantare sau omisiune, articolul respectiv face parte dintr-un alt tip de strategie. Aceasta presupune interventii directe in procesul politic, prin crearea de evenimente media care, separat sau in conjunctie, submineaza fie administratia americana (in speta daca aceasta este republicana), fie anumite politici externe americane (daca acestea contravin principiilor intelighentiei de stanga). În cazul de fata este vorba de prima varianta. Articolul este gandit si publicat intr-un moment considerat crucial, pentru ca vine pe fondul unei slabiciuni relative a actualei administratii. Obiectivul sau este de a acoperi celelalte evenimente internationale si de a mentine administratia in defensiva. Este, deci, o manevra de pura politica interna in care, din nou, pe fundalul unor frictiuni dintre CIA si Casa Alba, un ziar central opereaza cu de la sine putere ca actor politic.
Exista suficienta informatie factuala in documentarea articolului, pentru a justifica publicarea sa? Sau e doar una din nenumaratele alarme false din seria pe care New York Times si Washington Post ne-au obisnuit sa le scoata din palarie in momente politice fierbinti in ultimii ani? Si, in situatia ca da, este legitim un astfel de demers? Este deconspirarea unei posibile incalcari a drepturilor omului un act justificat, indiferent de forma in care este facuta, de context si de consecinte? Toate aceste sunt intrebari legitime si merita o discutie speciala. Dincolo de ele, problema este insa ca implicatiile acestui gest nu sunt numai interne, adica in planul politicii americane. Nu este numai problema lor, dar este si problema noastra. O multime de aliati ai Americii au fost pusi intr-o pozitie foarte incomoda, in conditiile unui conflict global in care fiecare miscare si fiecare interventie trebuie calculate cu cea mai mare atentie, stabilitatea, securitatea si vietile a mii de oameni fiind in discutie. Responsabilitatea cu privire la momentul si modul in care aceste interventii sunt facute este enorma.
Dar, cum este deja amplu documentat, a cere respect fata de est-europeni inseamna a cere prea mult de la jurnalistii americani de stanga. Ceea ce vedem aici este de fapt un pattern. Realitatea este ca acestora nu le pasa de noi, de romani, de estici in general, sau de irakieni, sau de afgani. Asa cum nu le-a pasat in timpul Razboiului Rece, tot asa nu le pasa nici astazi. Azi, totul, de la minimizarea si ridiculizarea constanta a aliatilor SUA din “Noua Europa”, pana la dezvaluiri incendiare in cele mai sensibile momente militare si politice, este in viziunea lor legitim daca le serveste agenda. Astfel, notoriile injurii publicate la adresa poporului bulgar (si tangential la adresa romanilor) in paginile editoriale ale New York Times de catre editorialista de extrema stanga Maureen Dowd si care de altfel au ramas neretractate pana azi sunt un exemplu din prima categorie. “Rebeliunile Newsweek”, cand aceasta revista a pus in pericol siguranta coalitiei in Afganistan si stabilitatea in lumea musulmana printr-un articol iresponsabil privind pretinsa desacrare a Coranului in centre de detentie americane, sunt un exemplu din a doua categorie. Desi s-a dovedit ca era vorba de un fals si revista a retractat, rebeliunea a costat cateva zeci de vieti. Exemplele pot continua. Din nou, ideea nu este ca am avea de a face cu o mare conspiratie subterana. Acesti oameni actioneaza in general independent si in conformitate cu ideile si valorile lor personale. Ceea ce este important insa de notat este ca, manati de obsesiile lor ideologice, nu se vor da inapoi de la cele mai iresponsabile gesturi cu consecinte grave pe plan international, atat timp cat acestea le servesc si le avanseaza propria agenda pe plan intern. Si acesta este cel mai important lucru pe care trebuie sa-l retinem din aceasta poveste.
Ca aliat fidel al SUA, Romania incepe sa invete pe propria piele ce inseamna puterea unui jurnalist mediocru, angajat insa la unul din pilonii establishment-ului media american, atunci cand acest establishment isi arunca in joc greutatea politica. Iar acest joc este de o cu totul alta magnitudine decat mai mult sau mai putin amuzantele omisiuni si nuantari ale corectitudinii politice de fiecare zi. Ca partener privilegiat al SUA, Romania in mod inevitabil va fi asociata cu politica externa a acestei tari si va fi privita prin aceasta prisma de catre elitele americane. Evolutia mediului international pentru viitorul previzibil va fi, asa cum arata evenimentele din ultimele saptamani, de asa natura, incat vom fi nevoiti sa ne confruntam cu tot mai multe conflicte si situatii dificile sau ambigue din punct de vedere moral si politic. Interventii dure vor fi uneori inevitabile, sensibilitati “progresiste” si “corecte politic” vor fi incalcate. Si trebuie sa fim constienti ca aceasta inseamna un pret de platit mass-media occidentale. (Campania de discreditare a lui Tony Blair - care totusi este cel mai mare succes al stangii europene postbelice! - este un exemplu viu in acest sens. Urmeaza probabil Sarkozy, prea pro-piata, pro-atlanticist si prea de dreapta ca sa poata evita tavalugul.) Oricum, important este sa nu uitam ca actualele linii de politica externa ale SUA vor fi continuate. Dupa cum se vede, chiar mediul geopolitic si supravietuirea comunitatii nord-atlantice cer acest tip de abordare. Viitorul arata asa cum arata, indiferent daca mass-media tributare stangii vor sau nu sa accepte realitatea, si pare plauzibil ca numai o politica energica a Occidentului unit sub coordonare americana mai poate schimba ceva din traiectoriile deja instituite. Problema este ca, vrem sau nu vrem, aceasta linie politica nu este si nu va fi pe placul majoritatii elitelor media occidentale si al aliatilor lor ideologici. Tot ceea ce stim despre ei ne spune ca vor fi putine lucruri de la care se vor da inapoi pentru a submina aceasta linie si a-i discredita promotorii. Prin urmare, pentru o vreme, trebuie sa fim pregatiti si pentru alte lovituri de tipul recentelor dezvaluiri din Washington Post. Face parte din natura jocului, iar acum suntem parte a acestui joc.